Mi-am mărturisit, în mai multe rînduri, admiraţia enormă pentru colecţia – extraordinară, după părerea mea – de la editura Polirom, „Historia” (dirijată de Mihai-Răzvan Ungureanu). Într-un ritm foarte bun, aici, sub umbrela acestei colecţii, apar cărţi fundamentale pe această nişă largă, generoasă, care permite multă interdisciplinaritate şi care oferă, cu fiecare apariţie, un pachet de sens foarte consistent. Sînt publicate aici nume grele ale istoriografiei – din România sau din afara ţării noastre – dar şi cărţi, în egală măsură remarcabile, ale unor tineri cercetători, ale unor oameni care are toate datele să devină ei înşişi, într-un orizont de timp rezonabil, nume importante pentru această disciplină şi pentru spaţiul public-academic-editorial de la noi. Sînt încîntat să salut o nouă foarte recentă şi mai ales bună apariţie, a unui tînar istoric de această dată: Dragoş Sdrobiş – „Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică”.
Cine este autorul – aflat, după cît par să indice referinţele publice, la debutul său ca autor unic al unei cărţi? Profil (cules de pe www.polirom.ro): Dragos Sdrobiş este doctor în istorie al Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj‑Napoca. Are ca domenii de interes istoria universităţii în România interbelică, educaţia superioară şi piaţa muncii, capitalul uman, istoria intelectuală, sociologia istorică, istoria socială. A publicat articole în reviste de specialitate, precum şi capitole în volume colective, dintre care amintim „Politici culturale şi modele intelectuale în România. Cîteva precizări conceptuale”, în Lucian Năstasă, Dragoş Sdrobiş (ed.),Politici culturale şi modele intelectuale în România (2013), şi „Părăsirea Boemei şi încarnarea Utopiei. Studenţimea interbelică, Dimitrie Gusti şi Serviciul Social obligatoriu”, în Zoltan Rostaş (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni (2014).
Ce face Dragoş Sdrobiş în mod aplicat şi în chip anume în acest volum dens în informaţie şi foarte bine calibrat ? Vizitează o „ţară problematică” – anume, o Românie care nu mai este demult cea de acum, dar care, înţeleasă cu detaşare şi cu atenţie, poate oferi lecţii inclusiv pentru ţara-de-astăzi. Preluînd o foarte frumoasă şi sugestivă formulă a lui David Lowenthal – „trecutul e o ţară străină” (aceasta dă inclusiv titlul unui volum semnificativ apărut în româneşte în urmă cu mai bine de un deceniu) -, Dragoş Sdrobiş vizitează, punînd la lucru un arsenal ştiinţific-metodologic multidisciplinar – interdisciplinar ar suna poate şi mai adecvat –, o perioadă din istoria modernă a României care a fost foarte încărcată dpdv afectiv după 1989; care, cu alte cuvinte, era, pentru mulţi, departe de a fi devenit o „ţară străină”. E vorba despre perioada interbelică şi despre ce s-a întîmplat atunci nu doar „în bine”.
Şi mai concret: tînărul şi foarte înzestratul istoric decupează trei mari unităţi de sens – stat, universitate (corp academic) şi studenţime – şi, pe această relaţie, construieşte o „schemă interpretativă”. Uzînd de „bagajul metodologic al istoricului” care „trebuie să se bazeze pe relativism, adică pe preeminenţa ipotezei în faţa adevărului, pe textualizări şi contextualizări, pînă la recreionarea unor multiplicităţi ale aceluiaşi interval cronologic” şi avînd în vedere că „problema şomajului intelectual nu a fost analizată distinct în istoriografia românească”, Dragoş Sdrobiş punctează în acest volum „efectul politicilor culturale ale României asupra studenţimii” într-un interval de foc pentru istoria noastră modernă. Într-o perioadă în care, la finalul său, întrucît „statul român nu a fost calabil să convertească educaţia într-un mecanism de control social al tineretului şi de mobilitate socială, apar teribilele proiecte de radicalizare politică şi de majoră criză a democraţiei. ”
ZOOM. Bogdan Murgescu: „Cartea lui Dragoş Sdrobiş aduce în atenţia noastră una dintre problemele cruciale ale României interbelice: contradicţia dintre aspiraţiile elitiste occidentalizante şi o structură socio-economică incapabilă să susţină şi să valorifice roadele efervescenţei creative din mediile intelectuale. Îmbinînd în mod fericit instrumentarul teoretic şi metodologic al ştiinţelor sociale cu ample informaţii de epocă, analiza propusă de această lucrare contribuie esenţial la cunoaşterea istorică, stimulînd şi îmbogăţind totodată reflecţiile cu privire la societatea românească actuală”.
Aşadar, ce ne spune această carte densă, detaşată, binevenită, acest volum care trebuie să fie un reper pentru problematica perioadei studiate? Între multe altele: ceva atît de banal încît tinde să fie uitat – şi anume, că există efecte, dar şi cauze care provoacă aceste efecte. Punctual: fenomenele, de altfel complementare, de radicalizare politică (şi criminalizare, aş adăuga, fără să cred că greşesc) şi de criză adîncă a democraţiei nu apar din neant. Ele sînt pregătite – îndelung pregătite de numeroase rateuri. Zona aleasă spre studiu, analiză şi intepretare de Dragoş Sdrobiş – mediul universitar – este un fel de „punere în abis” pentru ceea ce a fost în acea perioadă, excepţională din multe puncte de vedere pentru modernitatea României. Universitatea e locul în care se forjează şi în care, pentru acele vremuri, se vede limpede o criză a crizelor – fie ele ale statului, ale corpului academic, ale economiei şamd. „În fapt, universitatea românească interbelică” – afirmă tînărul istoric – „a fost laboratorul în care ideea de criză a fost concepută atît ca diagnostic social, cît şi ca oportunitate de intervenţie socială”. Este, sugerează la finalul cărţii sale Dragoş Sdrobiş, de privit cu atenţie la ceea ce a fost în acea perioadă şi de învăţat. Şi, în nici un caz, nu este de uitat ceea ce a fost atunci – nici la început şi, cu atît mai mult, ceea ce a fost la final. Cine uită, riscă să repete ceea ce a fost profund greşit în trecut.
