Încerc din răsputeri să mă lupt cu mine însumi, să mă conving că muzica în ziua de azi reprezintă mai mult decât o „muzică mobilier”, un acompaniament pentru atunci când pregătești rețeta preferată din noua carte a lui Gordon Ramsey sau pentru nopțile de distracție frivolă. Cu toate astea, nu știu dacă o să merg până într-acolo să afirm, ca Stravinsky, că muzica nu transmite nimic (obiectiv). Nu am vreun argument rațional, dar ceva se întâmplă în interiorul meu şi al altor zeci de mii de oameni în timpul unui concert Muse, de exemplu. Totuși, cu excepția cazurilor în care apar sunete ale lumii reale (înregistrări de mașini, aplauze, animale şi alte cele), nu avem un mod obiectiv de a face asocieri cu elemente ale lumii materiale. Până la urmă, dacă există într-adevăr anumite conotații pe care le percepem automat în timpul unei audiții, acestea sunt strict social construite. Un exemplu ar fi elementele psihedelice (timbruri neobișnuite, durate exagerate ale pieselor) care au fost asociate cu o predilecție a hipioților de a consuma droguri. Astfel, un întreg areal de conotații se sedimentează în muzică, dar fără ca aceasta să transmită propriu-zis acele conotații.
Noam Chomsky sugerează că oamenii au capacitatea înnăscuta de a înțelege şi produce o infinitate de enunțuri. Altfel, argumentează el, cum ar putea copiii de doi ani să creeze propoziții noi, propoziții pe care nu le-au mai auzit niciodată? Soluția pe care o propune el se află în așa-numitele „structuri de adâncime”, care prin anumite transformări generează „structuri de suprafață”, adică ceea ce este vorbit propriu-zis. Competenţa lingvistică vine din înțelegerea funcțiilor, a structurilor de adâncime, nu din ce este vorbit propriu-zis. Asta înseamnă că o structură de adâncime poate genera multe structuri de suprafață, dar şi că o structură de suprafață poate fi interpretată ca o transformare a mai multor structuri de adâncime.
Ideea unei gramatici generatoare universale muzicale este propusă de către Leonard Bernstein. Într-un astfel de model s-ar explica de ce `înțelegem` structurile unei piese pe care nu am mai ascultat-o niciodată. Dar, după cum observă şi Bernstein, teoria lui Chomsky funcționează doar la nivel de proză, la nivel denotativ, mai puțin în poezie. Bernstein susține că singura metodă prin care se poate face analogie între muzică şi lingvistică este găsirea structurii de suprafața la nivel metaforic/conotativ, în care proza să fie înlocuită de poezie. Dar ce e aceasta proză muzicală?
Habar n-am. Poate analogia e inutilă. Dar modelul lui Chomsky/Bernstein scoate la suprafață o maladie periculoasă de care suferă nu numai muzicologii ci şi consumatorii de duminică de muzică: clișeul „muzica = limbaj universal”. Cumva se ajunge la ideea că muzica transcende orice formă de comunicare şi poate transmite `adevărul`, indiferent de cultura în care este ascultat un anumite fragment muzical. De unde să abordăm problema? În primul rând, e clar că într-o piesa pop (vocală) ascultătorii o să fie tentați să spună că o `balada` e despre o frumoasă poveste de dragoste, şi o să se identifice eventual cu vreuna din părțile implicate. Dar în contextul ăsta, muzica, fără versuri, transmite ceva, sau e doar un fundal sonor plăcut pentru recitarea (pe note) a unei poezii (mai mult sau mai puțin reușite)? Posibil ca muzica să nu transmită vreun concept abstract inscripționat în ea însăși, dar măcar sugerează niște atitudini propuse de versuri. (Analiza unui text literar nu are nevoie de filtrul unui alt limbaj, spre deosebire de muzică, unde datele pur muzicale trebuiesc traduse cumva în cuvinte.) În al doilea rând, argumentul de limbaj universal ignoră cu desăvârșire faptul ca X poate însemna ceva pentru noi şi cu totul altceva într-o altă cultură. Desigur, putem aplica o formă de imperialism cultural şi să conchidem că până la urmă înseamnă ce vrem noi să însemne. Dar e ceva aici ce mă dezgustă.
Sau poate am abordat prost problema. Mai aproape de un limbaj universal este cel binar, dar nici pe acela nu-l cunoaștem din start. Unii îl învață şi-l știu, alții nu-l învață şi nu-l știu. E destul de simplu. Dacă un necunoscător vrea să afle ce înseamnă 01001101 01100001 01110010 01111000, are doua posibilități: învață el însuși limbajul sau roagă pe cineva să i-l descifreze (sau, opțiunea 3, căuta pe Google, dar când vine vorba de descifrarea muzicii, din păcate, nu avem opțiunea asta). Studiul muzicii e puțin mai complicat decât învățarea câtorva combinații de cifre, așa că cei mai mulți aleg ori să-şi dea cu presupusul, fiind în pericol de a cădea nu în capcana lipsei cunoașterii ci în cea a iluziei cunoașterii. Când vine vorba de muzică, în mintea majorității răspunsul la întrebarea `cine descifrează limbajul muzical?’ e evident: decodarea limbajului muzical universal e treaba muzicologului.
Muzicologul, în situațiile fericite, începe studiul muzicii din clasa întâi, poate chiar de mai devreme. Urmează opt ani de școală de muzică, patru de liceu, trei sau patru de studii de licență, unul sau doi de masterat şi între trei şi cinci de doctorat. Poate şi un post-doc de încă vreo trei ani. Minim nouăsprezece ani petrecuți studiind muzica. După atâta studiu ar fi improbabil să nu poată să exprime o părere informată despre orice subiect legat de muzică, nu? Evident ca nu! Problema e că lăsam reputația instituțiilor pe care individul le-a absolvit şi numărul impresionant de ani de studiu să influențeze ce spune acesta, când de fapt ar trebui să fie invers, să i se creeze reputație în baza a ce spune, indiferent de pedigri. Faptul că a trecut prin atâția ani de școală nu garantează că s-a şi lipit ceva de el sau ca poate exprima vreo idee originală, ce să nu fi fost memorată în timpul studiilor sale. (Evident, cu toții avem dreptul să ne exprimăm opiniile, dar opiniile unora te fac să contemplezi sinuciderea.)
Cumva, o parte impresionantă a muzicologilor începe să considere că dacă ești expert pe o părticica mică a spectrului muzicii înseamnă automat că ești expert pe toate aspectele ei. (Nici non-muzicologii nu opun vreo rezistenţă susținută ideii ăsteia.) Dacă asta ar fi fost posibil pe la 1300, este imposibil acum. Dacă ești expert pe clasicismul muzical, nu ai nicio expertiza pe muzica pop. OK, poate ai reuși să iți dai seama de anumite elemente de care nu s-ar putea lega un non-muzician (sau un muzicolog mai puțin pus la punct cu muzica lui Mozart), dar ai fi limitat de uneltele şi metodele pe care le aplici pe muzica din perioada clasică, metode ce nu se pot aplica pe muzica pop (prea ușor). Evident, şi situația inversă e valabilă. Stilurile se învață. Mediile muzicale noi au nevoie de cunoștințe muzicale noi, de abordări noi.
Dar problema cea mai mare a muzicologului e că riscă să nu mai vadă pădurea de copaci. Din obsesia noastră pentru detalii, există riscul să nu ne mai dăm seama de ce lucrarea respectivă e frumoasa. (Ne apropiem periculos de mult de subiectul tabu al esteticii muzicii pop.) Din păcate, majoritatea muzicologilor nu pot asculta o piesă pop fără să observe armoniile repetitive, sincopele anticipate, nu mai pot asculta întregul din cauza concentrării pe elementele ce îl creează. Si totuși. Faptul ca nu a început studiul muzicii de la cinci-șase ani îi poate oferi non-muzicologului avantajul de a vedea acest ansamblu şi de a putea aprecia elementele ce chiar contează: sunetul în sine. Ce e mai important, faptul că ultimul acord din Simfonia Psalmilor (Stravinsky) e Do Major sau textura lui? (Observați că o „textură” e greu de descris în cuvinte, ceea ce îi neliniștește pe muzicologii tradiționaliști.) Deși muzicologii școliți în estetica nemțească a secolului al XIX-lea au răspunsul lor deja pregătit, sper că cei ce vin din urmă să contracareze şi să schimbe ramura asta a muzicii, în lumina a tot ce s-a produs în muzicologia pop a ultimilor treizeci de ani. Pana la urma vorbim de studiul muzicii, nu doar de muzica unei anumite elite a unor vremuri de mult apuse.
Atâtea cuvinte şi se pare ca tot nu am ajuns la un răspuns. Există până la urmă vreun limbaj muzical universal? Care e diferența dintre poezie si proză muzicală? Exista așa ceva? Ne transmite muzica ceva? Nu știu, şi nici n-as avea încredere în cineva care ar expune vreun răspuns definitiv, vreo soluție unică. Până la urmă, întrebările importante sunt aporii. E clar că dacă muzica încearcă să transmită ceva, aceasta lucrează pe căi nebănuite şi mă îndoiesc că o să i se releve unui singur individ. Ce încerc să spun e că, pana acum, înțelesul şi descifrarea muzicii se aflau doar sub autoritatea (dictatura?) muzicologilor de veche generație şi că, pentru a avea o înțelegere cât mai diversa, exhaustiva, în care să implicăm şi factori sociali, culturali, economici şi chiar şi științifici, avem nevoie de aportul mai multor categorii: muzicologi de week-end, melomani, critici literari etc.; toți pot avea un cuvânt de spus. Nici nu știm de unde sare iepurele!
