Ioan Stanomir (I.S.): Douăzeci de ani de „Polirom”. Suntem, în fine, în România capabili de a fonda tradiţii culturale, trecând peste un complex al adamismului şi al provizoratului?
Lucian Dan Teodorovici (L.D.T.): E dificil să-mi dau seama cât suferim, în fond, de un complex al adamismului sau chiar de unul al provizoratului. Dacă privim anul 1989 ca pe un punct zero, iar în multe domenii suntem obligaţi s-o facem, atunci am putea justifica într-un fel aceste complexe despre care aminteşti în întrebare. Tradiţiile însă nu se construiesc de dragul de a fi construite, cel puţin nu neapărat conştientizând asta, ci întotdeauna încercând să mergi cât mai departe cu gândurile şi cu planurile către viitor. Aşa ajung şi la Polirom. Cred, chiar dacă n-am fost membru al echipei în primii şase ani, că asta a diferenţiat Editura Polirom de multe alte iniţiative de acest tip (sau de orice tip) din România: faptul că totul s-a făcut cu viziune pe termen lung, chiar foarte lung. Uite, o să-ţi dau un exemplu de proiect în care am fost direct implicat: în momentul pregătirii şi apoi al lansării colecţiei „Ego. Proză”, care a devenit ulterior atât de însemnată pe piaţa editorială, am avut nenumărate discuţii în consiliul editorial sau cu directorul editurii. De la bun început, demersul nu a fost gândit ca unul care să aducă profit imediat. Mi s-a spus, iar eu am apreciat enorm asta, că dacă în următorii zece ani două-trei nume publicate în „Ego. Proză” vor confirma, devenind nume importante ale literaturii noastre, deja suntem pe câştig. O perspectivă de un deceniu luată în calcul şi nici măcar din punctul de vedere al profitului financiar… A fost impresionant să văd că lucrurile sunt gândite în felul ăsta, deşi eram într-o editură privată, interesată inevitabil de aspectul comercial. A fost impresionant şi a contribuit la ataşamentul meu faţă de această instituţie. Sigur, din fericire „Ego. Proză” a susţinut şi impus mult mai multe nume, dar niciodată nu a primat aspectul comercial, deşi colecţia a început la un moment dat să funcţioneze şi din acest punct de vedere. Dar trebuie spus că inclusiv astăzi în consiliul editorial sunt cărţi acceptate exclusiv pentru valoarea lor literară. Cred că asta, alături de multe alte exemple pe care le-aş putea da, înseamnă viziune şi mai cred, întorcându-mă la afirmaţia de la început, că viziunea creează tradiţie. Dacă şi Polirom contribuie la fondarea unor tradiţii culturale româneşti e cu atât mai frumos din punctul nostru de vedere. Dar nu putem spune noi despre noi asta fără să sune măcar un pic emfatic.
I.S.: Eşti unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani. Cum s-a produs întâlnirea ta cu „Polirom”? Există vreo amintire care se detaşează pe acest fundal al inceputurilor de drum?
L.D.T.: Înainte de toate, mulţumesc pentru apreciere. Sunt mai multe amintiri, dar pentru a-ţi putea face o imagine despre ce înseamnă Editura Polirom pentru mine, trebuie să recunosc mai întâi că sunt un om care nu prea reţine date, momente, sau măcar nu le plasează prea bine în timp. În ceea ce priveşte însă venirea mea la Polirom, îmi amintesc totul perfect, de parcă s-ar fi întâmplat cu foarte puţină vreme în urmă. Mai mult, şi crede-mă că nu-s nevoit să-mi consult contractul pentru a-ţi spune asta, ştiu că am început lucrul pe 14 februarie 2001, la ora 9.00. Toate astea trebuie să însemne ceva.
Întâlnirea decisivă, să-i spun aşa, s-a produs necomplicat: eram secretarul general de redacţie al revistei Timpul. La un moment dat, directorul Editurii Polirom, Silviu Lupescu, l-a sunat pe directorul revistei, Liviu Antonesei, pentru a-l întreba cine se ocupă de corectura revistei. Era deja o apreciere în asta. Am fost chemat pentru un interviu, în urma căruia am fost angajat. E simplu, iar lucrurile astea simple sunt de apreciat. A contat deci faptul că eram scriitor, căci la Timpul ajunsesem să lucrez datorită acestei calităţi.
Cât priveşte amintirile de la început, deşi majoritatea sunt frumoase, trebuie să recunosc că nu chiar toate. Îţi dau un exemplu de care nu sunt deloc mândru nici azi. În atribuţiile mele intra şi redactarea de carte. Una dintre primele cărţi pe care am lucrat a fost volumul al doilea de Opere ale lui Gogol, din colecţia „Biblioteca Polirom”. În şpalt, prima frază din carte şi prima din nuvela Nevski Prospekt suna aşa: „Nu-i nimic mai frumos, cel puţin la Petersburg, decât Nevski Prospekt”. Mi s-a năzărit să vin cu o mică modificare. Mi s-a părut atunci că ar suna mai bine aşa: „Nimic nu-i mai frumos, cel puţin la Petersburg, decât Nevski Prospekt”. Prin urmare, am făcut modificarea, iar când cei de la tehnoredactare au inversat cuvintele au uitat să taie „nimic”-ul iniţial. Sigur că exista un control ulterior al meu, aşa că vina-mi aparţine în totalitate. Cert e că ediţia din 2001 a acelui volum de Gogol a apărut pe piaţă cu o primă frază care arăta aşa: „Nimic nu-i nimic mai frumos, cel puţin la Petersburg, decât Nevski Prospekt”. Acum poate părea amuzant, dar imediat după apariţia cărţii eu aveam un concediu de două săptămâni. La mare. Soţia mea îmi mai reproşează şi azi, acum zâmbind, că am pus întregul concediu sub semnul acelui mare „nimic” în plus: nu mi-a mai ars de vacanţă, am stat ca pe jar, aşteptând să mă întorc cât mai repede în redacţie şi să mă revanşez cumva. Mă pot gândi că am făcut-o, zic acum lipsit de modestie, de vreme ce la mai puţin de doi ani am fost numit redactor-şef al Editurii Polirom.
I.S.: Ceea ce a definit Polirom este preocuparea de a încuraja naşterea unei noi maniere de a scrie proză. S-a vorbit de o întreagă generaţie care îşi datorează afirmarea şi identitatea acestui proiect editorial. Care este perspectiva ta asupra acestui parcurs?
L.D.T.: Cred că e mult spus că am încurajat o nouă manieră de a scrie proză. Nici n-ar fi neapărat treaba unei edituri să facă asta. Mai degrabă aş zice că prin colecţia „Ego. Proză” am încurajat, şi mă bucur că am putut s-o facem, vizibilitatea unei noi generaţii de scriitori. Care existau, scriau, se cunoşteau reciproc în lumea literară, însă nu prea aveau unde să publice, iar această publicare să însemne realmente ceva. Şi mai e ceva care mă bucură enorm: mulţi scriitori deja cunoscuţi, unii extrem de importanţi, mi-au mărturisit personal, iar unii au făcut-o şi public, că, după o retragere în anii ’90 în zona publicisticii, a televiziunii, chiar a politicii, au simţit nevoia să revină la literatură după „explozia” prozei tinere din 2004, susţinută de Editura Polirom. Un compliment de fond mai frumos de-atât cred că nu ni se putea face. Mă gândesc uneori, în reverii proprii, căci mă fac vinovat şi de aşa ceva, că dacă avem un merit cât de mic în apariţia unora dintre romanele puternice ale ultimilor ani, mă refer la nivelul acela de impuls iniţial, deja putem să ne acceptăm noi înşine măcar o mică doză de mândrie. Cred deci că „Ego. Proză” şi „Fiction Ltd.”, primele două colecţii ale Editurii Polirom dedicate prozei româneşti, au depăşit inclusiv aşteptările noastre iniţiale.
I.S.: „Contemporary Romanian Writers” – iată una dintre iniţiativele care au marcat demersul de plasare pe harta intelectuală globală a literaturii autohtone. Care este bilanţul (provizoriu) pe care îl putem realiza, în acest moment?
L.D.T.: „Contemporary Romanian Writers”, trebuie s-o spun de la început, are două segmente importante: mai întâi, o antologie anuală care cuprinde fragmente traduse în engleză din cărţile noastre de proză, sinopsisuri, prezentări ale autorilor şi date editoriale necesare, inclusiv un dosar de presă. Cu această antologie în limba engleză mergem în primul rând la cele mai importante două târguri de carte anuale dedicate drepturilor editoriale, anume cel de la Frankfurt şi cel de la Londra. Acolo avem întâlniri cu diverşi editori străini, cu care discutăm pe marginea titlurilor cuprinse în antologie. O trimitem, de asemenea, către reprezentanţele ICR din străinătate, o trimitem tuturor editorilor străini cu care suntem în contact, o trimitem şi la celelalte târguri de carte foarte importante. De asemenea, antologia poate fi şi experienţa o spune că este un instrument pentru traducători şi pentru agenţi, care pot pune în faţa editorilor străini o ofertă de titluri susţinută şi de fragmente din carte, aşa încât alegerile lor se fac mai uşor. Al doilea segment este site-ul pe care apar autorii publicaţi de Polirom, cu traduceri în engleză din cărţile lor, anume: www.romanianwriters.com. Foarte util şi acesta, mai mulţi editori scriindu-ne după ce au citit din extrasele prezentate acolo.
E foarte dificil să facem însă un bilanţ. Cum spuneam, apar multe traduceri în străinătate ale autorilor noştri, dar nu putem şti în toate cazurile în ce măsură au contribuit site-ul, antologia ori discuţiile directe. Uneori autorii sunt contactaţi de editori străini, li se cere direct acceptul pentru o traducere: ne e greu să aflăm (şi nici nu ne propunem s-o facem) dacă au ajuns acolo pornind de la site ori de la antologie. Nu are însă importanţă cum ajung: important e c-o fac. Iar pentru noi e important să reuşim să oferim cât mai multe oportunităţi pentru ca editorii străini să se îndrepte către literatura noastră. Sunt peste două sute de titluri traduse, asta se poate într-adevăr contabiliza. Iar cererile de traduceri continuă să vină la editură. E o conjugare a mai multe iniţiative, iar în acest domeniu, al cărţii, e esenţial să deschizi cât mai multe porţi pentru cititori, pentru traducători, pentru agenţi sau editori din străinătate. Noi ne străduim permanent să facem asta.
I.S.: Una dintre obsesiile intelectuale recurente ale românilor este aceea a relaţiei delicate şi tulburi cu europenitatea noastră. „Polirom” este un proiect care are ambiţia de a înlătura vechile dileme identitare, asumând o perspectivă ce refuză provincialismul. Cum vezi mutaţiile recente din peisajul literaturii noastre, din acest unghi?
L.D.T.: Ştii, primul titlu al Editurii Polirom, din 1995, este Pentru Europa. Integrarea României, semnat de Adrian Marino. Capătă o anume simbolistică şi e cumva un răspuns în sine la întrebarea ta. Dar discuţia e mai lungă, iar provincialismul despre care aminteşti a fost, într-adevăr, depăşit încă de la începuturile editurii. Aş aveam multe de vorbit despre propriile-mi surprize plăcute, unele extrem de fericite, pe care le-am avut în sensul ăsta după angajarea la Editura Polirom. O să mă rezum însă la a-ţi descrie, pe scurt, atmosfera pe care am găsit-o în 2001: de la bun început, am înţeles că autorul e extrem de respectat în editură, iar cartea, ca obiect, are o întreagă teorie căreia i se supune în parcursul ei de la intrarea în editură până la apariţia pe piaţă şi ulterior până la încetarea contractului; totul se discuta şi se discută până la virgulă în consiliul editorial; nici o clipă nu s-a pus problema unor compromisuri atât de obişnuite în mediul românesc; o greşeală precum cea amintită de mine într-un răspuns anterior devenea prilej de şedinţe, pentru a se înţelege exact cum, de ce s-a produs. Îţi pot părea, toate acestea şi multe altele, un răspuns care ocoleşte, în fapt, răspunsul direct la întrebare. Dar în realitate totul începe cu acest tip de atmosferă, cu profesionalismul care devine regulă.
Acum, revenind mai aproape de întrebarea ta, trebuie să-ţi spun că am observat, de-a lungul timpului, cum pretenţiile pe care le-am impus noi în interior au schimbat, nu în foarte multă vreme, pretenţiile autorilor de la noi. Şi să ştii că n-o spun cu vreo urmă de reproş, dimpotrivă: mi se pare foarte bine că s-a întâmplat aşa, pentru că asta ne-a ţinut permanent în ideea de evoluţie, de construcţie căreia i se poate adăuga permanent ceva. Asta ne-a şi motivat, la scurt timp după lansarea colecţiilor de literatură, să căutăm un spaţiu mai larg în care proza românească să poată evolua, să ne ducem spre exterior. Am descris, mai sus, cum am făcut asta. Literatura română însă, bucurându-se de această deschidere la care am contribuit într-o anume măsură şi noi, s-a pliat pe posibilitatea unei noi lumi. Scriitorii au început să observe, să ştie că nu se mai adresează doar cititorului român, ci unui cititor universal. Nu spun că înainte nu exista această perspectivă şi nici nu spun că Editura Polirom a creat-o. Însă mă refer la o contribuţie pe care am avut-o şi noi, construită pe această relaţie dintre autor şi editură. O contribuţie în lărgirea perspectivei despre care vorbeam. Prin urmare, o spun acum şi în calitate de scriitor, mă bucur să observ că literatura română e interesantă, ba chiar aş zice tot mai interesantă, pentru editorii şi cititorii străini. Şi că avem de unde să ne extragem optimismul necesar ca peste un deceniu, să spunem, să putem discuta despre scriitori români care se impun cu adevărat în literatura universală. E un proces mai lung, nici n-are cum să fie altfel. Dar există semne bune în sensul ăsta.
I.S.: După două decenii, „Polirom” este o instituţie canonică. Care sunt priorităţile voastre în spaţiul literaturii române, în acest moment?
L.D.T.: Priorităţile nu s-au schimbat nicicând: ne interesează descoperirea şi susţinerea unor scriitori foarte buni, ne interesează ca valorile să nu rămână în obscuritate. Îmi dau seama că sună a sloganuri şi riscă, din pricina asta, să nu fie credibile. Dar cred că tradiţia editurii noastre, idee cu care am început acest dialog, le salvează din zona declaraţiilor emfatice şi demonstrează că, într-adevăr, e ceea ce am căutat dintotdeauna. Şi că nu putem face altfel pe viitor. „Ego. Proză” continuă să vină anual cu acelaşi număr de titluri, „Fiction Ltd.” la fel, între timp au apărut însă şi seriile de autor, şi colecţia „Opere”, şi, mai cu seamă, a apărut colecţia „Top 10+”, în care găsiţi destule cărţi ale scriitorilor români, colecţie care a crescut tirajele şi a mărit astfel posibilitatea ca scriitorii să ajungă la un public mai larg. Vor mai veni, firesc, şi alte iniţiative care să creeze, aşa cum spuneam anterior, tot mai multe „porţi” spre cititorul român şi nu numai. Căci literatura română în sine e, în mod cert, o prioritate pentru Editura Polirom.
