Patru idei pentru România (2)

Ultimele două idei pentru România. Continuarea articolului de săptămâna trecută:

Istoria de credit (Credit History)

În mai toate țările Vestice, acest sistem este o implementare de natură financiară a „morcovului și bățului”. Onestitatea și responsabilitatea trebuie măsurate cumva. Doar pentru că o persoană deține multe proprietăți și bani nu e musai că își va plăti datoriile la timp la fel cum doar pentru că altcineva are un venit redus, nu înseamnă că nu își onorează obligațiile.

Această „istorie de credit” este o bază de date menținută de o companie agreată de guvern. În această bază de date se înregistrează, pe parcursul vieții de adult, comportamentul financiar al individului – pe baza PIN-ului personal. Companiile de utilități, proprietarii care vă închiriază, orice loc de unde luați un credit, raportează aici activitatea individului. Pe baza acestor rapoarte se calculează un scor care spune, de la o ochire, cât de bun platnic este cetățeanul, deci ce risc presupune acordarea unui credit sau deschiderea unui cont pentru acel cetățean. Nu este așa draconic cum a ajuns vestea în România. Întârzierile la plata unui credit sunt raportate abia după 30 de zile de la data limită. Chiar și dacă se întârzie mai mult de 30 de zile, impactul nu este dramatic: scorul, care poate fi între 400 și 900, va coborâ cu doar câteva puncte. Acest scor stă la baza unui sistem statistic care îl ajută pe potențialul creditor să se decidă dacă să vă acorde credit și, ulterior, ce dobândă să aibă acel credit.

Mi-am verificat recent „raportul de credit” și acesta conținea niște informații de ordin general. De exemplu dintre cei ca mine, cu scorul cuprins între 714 și 760, rata de delicvență financiară (cei care nu plătesc la timp) este de 2%. Pentru cei cu scorul mai mare de 760, e numai 1% iar pentru cei cu scorul imediat inferior (688-713), este de 5%.

Mi s-a spus că și în România băncile țin o istorie a plăților. E mai bun decât nimic dar totuși nu este chiar o „istorie de credit” în adevăratul sens al cuvântului. În primul rând nu vorbim de o instituție independentă, supusă unor reguli stricte, unice. În al doilea rând nu văd cum, cineva declarat rău-platnic de către o bancă – poate pe nedrept, pe baza înțelegerii regulilor de un anume funcționar – poate contesta sau măcar afla cine l-a pus pe listă. Un prieten a întârziat două săptămâni la plata unui credit și la bancă, după ce a achitat totul și penalizările aferente, i s-a comunicat sec „Știți că de acum încolo, vreme de 7 ani, nu mai puteți lua credit”. M-am amuzat și m-am minunat pentru că am realizat că implementarea din România (sau cel puțin înțelegerea funcționarei) este bazată pe un soi de telefon-fără-fir. Această regulă – cu 7 ani în care individului nu i se acordă credit sau i se acordă la dobânzi uriașe – este valabilă numai pentru cei ce au dat faliment, care au decis și au convins un judecător că nu mai există nici o șansă să plătească datoriile pe care le are. În nici un caz nu se aplică o asemenea decizie pentru cineva care a făcut o mică greșeală și a reparat-o în timp util.

Mai trebuie să menționez că oricine poate verifica creditul oricui, bineînțeles cu aprobarea scrisă a acestuia. Astfel, dacă, de exemplu, vreți să faceți afaceri cu cineva, dacă vreți să-i închiriați casa și vă întrebați dacă-i bun platnic, puteți să aflați cât de responsabilă a fost persoana în trecut contra unei sume modice.

Biroul Corectitudinii Firmelor Comerciale (Better Business Bureau/BBB)

În ciuda organismelor de protecție a statului, firmele găsesc noi și noi metode de a păcăli consumatorul. Nu că ar fi greu, pentru că, de exemplu, Biroul de Protecție a Consumatorului, în România, este de obicei o glumă proastă pentru cei pe care pretinde că-i protejează. Un prieten îmi spunea că această Autoritate Națională pentru Protecție a Consumatorilor (ANPC), după o investigație, a găsit că e perfect normal ca o bancă să schimbe condițiile contractului bancar cu clientul pe baza unei afișări la ghișeu.

Am învățat să mă bizui pe acest BBB – o organizație non-profit din SUA – pentru a verifica firma cu care plănuiesc să fac afaceri. Au, în baza lor de date, peste 4 milioane de companii, mici și mari, pentru care oferă evaluări. Aceste evaluări vin de la clienți care pot deschide plângeri cu acest BBB. Firmele nu sunt silite să se înscrie la acest BBB dar este atât de popular încât este în interesul lor. Chiar dacă nu sunt înscrise – pentru care trebuie să treacă printr-un proces de verificare a adresei, telefonului, persoanelor din conducere etc. – firmele înscrise la echivalentul Registrului Comerțului sunt listate și comentarii, plângeri, pot fi înregistrate pe numele lor. De la BBB, printr-o simplă verificare online se poate determina numărul de plângeri, natura lor, și cum/dacă au fost rezolvate de firmă (numărul de incidente în care firma nu a reușit să mulțumească clientul este un factor important de evaluare). Pe baza acestor lucruri, BBB acordă un calificativ – de la A la F (poate fi A- sau B+ etc.) – care simplifică lucrurile pentru consumator.

În septembrie, am fost pus în postura de a căuta cine să-mi fie furnizorul de Internet. Mă axam pe companii mai mici, de la care puteam obține un preț mai bun. Doar două firme din cele pe care le studiam erau înscrise acolo și am ales-o pe cea care avea cele mai puține plângeri raportate la numărul de clienți (și n-am fost deloc dezamăgit).

Am făcut, în Octombrie, o plângere la BBB contra ASUS – care mă amânau cu garanția pentru laptop-ul meu și când mi-au făcut-o, mi-au returnat laptop-ul nereparat. Abia când m-am dus să depun plângerea am aflat că BBB emisese o alertă despre ASUS, alertă care coincidea cu problema mea: anume că returnau produsele din garanție nereparate. O dată ce am făcut plângerea și un caz a fost deschis împotriva firmei ASUS, am văzut ceva acțiune și responsabilitate de la aceștia.

Acest BBB este un instrument minunat care împuternicește consumatorul în alegerea lui pentru cea mai bună și mai responsabilă firmă de la care poate obține anumite produse și/sau servicii. În plus, forțează indirect, firma care dorește să rămână în afaceri, să aplece urechea la clienți și la nemulțumirile lor.

Așa cum spuneam la început, nu este chirurgie pe creier să faci mai bună viața cetățenilor. Nu trebuie să inovăm nimic – totul există de mulți ani pentru că, oamenii fiind oameni, toate societățile se confruntă cu aceleași probleme.

Nici măcar problema banilor – des menționată în contextul românesc – nu se pune. A plăti un think-tank pentru un raport despre reforma justiției nici nu este atât de scump – la nivelul unei țări – și rezultatele ar valora fiecare bănuț. Cine n-ar da 25 de bani ca frustrarea legată de lipsa de acces la justiție să se poată rezolva?!

În cazul istoriei de credit, guvernul nu trebuie decât să aleagă o firmă competentă, pe baza unui contract ferm, și să-i înmâneze acesteia „regulile jocului”. Această firmă va finanța produsul din comisioanele pe care le percep de la bănci sau de la cei care au un interes în verificarea acestor istorii de credit.

BBB este organizație non-profit și se finanțează din taxa anuale perceputa de la firmele care vor să fie listate în baza ei de date – deci nu cere bani de la guvern.

Tot ce este necesar este dorința politică, hotărârea de a-i ajuta pe cei din jur pentru că astfel te ajuți pe tine însuți, îți faci ție însuți viața mai bună. Din nefericire, acesta este un concept care i-a ocolit pe oamenii de putere din România dar timpul nu-i trecut.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *