Micul şi simpaticul joc de ping-pong. Un joc aparent simplu, dar care mi se pare cel mai potrivit joc pentru a ne pregăti la psihologia vieţii sociale.
Ce se întâmplă odată ce ieşi din casă şi pleci spre facultate sau spre birou, de mai multe ori pe zi, e următorul gen de situaţie pe care o putem numi situaţie de “suprasolicitare”: merg pe stradă, mă sună patronul şi nu pot să îl întrerup, maşinile claxonează şi nu pot să aud bine, caut cu disperare un WC şi în acelaşi timp calculez cu mintea dacă să cobor spre metrou sau să merg la autobuz şi apoi să merg pe jos, pentru că peste 40 de minute am o întâlnire. Şi în acel moment îmi dau seama că mi-am uitat acasă cartela de metrou, că trebuie să scot bani din bancomat: e genul de acţiune care apare suprapusă peste vreo zece altele – care deja mă stresează – şi care devine chiar foarte dificilă. Ca lucru mecanic e simplu, ca lucru mental e practic imposibil.
Nu cere efort fizic, cere efort psihic: sunt deja mult prea concentrat, trebuie să nu mă crispez, să scot cardul calm şi să îl introduc în bancomant. Nici mai repede (apăsat) nici mai încet. Cu o forţă pe care o putem numi flexibilă. Potrivită.
Ideea e că în astfel de momente, fiind stresat, tot corpul mi-e încordat. Sunt tentat să caut cardul cu febrilitate, cu prea multă energie, nu pot adapta nevoia mea de a mă descărca, de a lovi, de a zmulge, de a împinge, de a ma grăbi. Or, măestria în aceste situaţii e să păstrezi o forţă adaptată a gestului. Lumea zice “ să nu te stresezi”, dar e ceva mult mai concret, mecanic: să fii capabil să ai un gest fin, flexibil, ne-exagerat.
Asta ne atrage în filmele cu James Bond, englezul care într-o situaţie absolut imposibilă îşi păstrează calmul şi îşi caută încet ceasul pe care are montat un firişor de laser cu care desface un circuit care reporneşte un dispozitiv care îl ajută să se conecteze la o reţea secretă.
Sau situaţia din filmul Poseidon în care supravieţuitorii valului care a răsturnat vasul, fugind de apa care urcă, sunt blocaţi sub un grilaj, şi doar un băieţel de opt ani poate introduce o mână prin grilaj pentru a desface încet şuruburile, deja sub apă fiind. Ce e fantastic în toate aceste scene e că eşti capabil să degajezi o forţă mecanică nici prea mare, nici prea mică, faţă ce ai avea chef să faci – adică să zmulgi, să loveşti, să depui tot efortul de care eşti capabil.
La fel e în ping-pong: paleta e mai grea decât mingea, iar cand eşti stresat că nu mai prinzi mingea eşti tentat să loveşti, tare, cu putere: totuşi, trebuie să loveşti mult mai încet, potrivit. Ping-Pong-ul e un joc care te învaţă care e reacţia fizică corectă la toate situaţiile cotidiene: un mic impuls, un impuls fin, la restartarea telefonului, la apăsarea pe Add Contacts la un SMS, la introducerea cartelei de metrou. Ping-Pong-ul te învaţă ceva ce nu te învaţă nici o carte şi nici o teorie: doza potrivită de impact, de impuls, de lucru mecanic.
Suntem prinşi tot mai des în situaţii în care tehnologia se combină cu emoţiile, iar corpul nu mai poate face faţă corect la toate aceste situaţii – şi atunci se crispează și reacționează exagerat. Chiar şi tehnicile clasice de relaxare nu sunt suficiente în toate cazurile: de fapt, nu e nevoie de relaxare, ci de reacţie adaptată. O reacţie care cere relaxare faţă de nevoia emoţională de la acţiona (puternic) dar nu o relaxare completă.
Ping-Pong-ul e genul de joc care, imaginat zilnic pe stradă, poate transforma introducerea cardului în bancomat, dintr-o situaţie complet stresantă, într-un exerciţiu pasionant: din ce în ce mai bine, mai fin, mai calm. Pare un joc foarte simplu, dar, combinat cu situaţiile în care trebuie să re-trimiţi patronului un mail în 19 secunde, aduce cu el un calm a la James Bond.
