Atemporala salvare prin iubire

Ca și Ludmila Ulițkaia, Evheni Vodolazkin este un scriitor rus contemporan care m-a surprins într-un mod mai mult decât plăcut. Romanul acestuia publicat în urmă cu doi ani în Rusia – Laur – recent tradus (extrem de expresiv, cu atât mai mult cu cât nu puține vor fi fost dificultățile) în limba română de Adriana Liciu pentru Humanitas Fiction, este o poveste stranie și frumoasă ce va contraria poate cititorii pasionați de proza contemporană. Chiar îți ia ceva timp până reușești să înțelegi ce ai început să citești. Roman de dragoste, roman mistic, filosofic sau istoric (redeșteptând lumea Evului Mediu, deși autorul își avertizează cititorul că nu este un roman istoric, ieșirea din timp ținând însă de o altă dimensiune a romanului), enciclopedie de leacuri naturiste sau epică aventurieră, Laur e câte ceva din toate acestea, fiind totuși altceva. Împrumutând o metaforă din finalul romanului, Laur este un mozaic, al cărui contur și înțeles nu se dezvăluie decât privirii de departe, nu analizei fiecărui cubuleț.
Povestea în sine este spectaculoasă, izul medieval purtându-l pe cititor într-o lume îndepărtată, bântuită de ciumă și foamete, dar o lume cu oameni care nu se tem de minuni, spectaculosul fiind dublat de un substrat alegoric consistent. Romanul deapănă cronologic povestea vieții unui om, trăită însă de patru oameni: Arseni, Ustin, Ambrozie și Laur. Rând pe rând, cutreieră lumea și timpul ca vraci, nebun întru Hristos, călugăr, pustnic. Toți în unul și unul în toți, mișcarea evoluției în spirală păstrând comune amintirile (care lui însuși îi par o născocire, în funcție de treapta pe care o urcă), dragostea, dăruirea, speranța și fidelitatea.
Romanul are o structură clasică, celor patru avataruri corespunzându-le câte un capitol cu titlu sugestiv: Cartea cunoașterii, Cartea renunțării, Cartea drumului și Cartea liniștii. Patru trepte de raportare la sine și la lume, urcate și coborâte anevoios. Copil înzestrat, născut sub semnul seriozității, inițit de bunicul Hristofor în arta tămăduirii și în tainele universului, ale sufletului, ale trupului, ale credinței și ale rugăciunii (bătrânul, strașnic cititor de oameni, este un cunoscător al tămăduirii prin ierburi și pasionat de scris – „Hristofor nu scria pentru că s-ar fi temut să nu uite. Chiar și ajuns la bătrânețe, el nu uita nimic. După cum i se părea lui, cuvântul scris pune în ordine lumea. Îi oprește instabilitatea. Nu îngăduie înțelesurilor să se macine”), Arseni se va impune în ochii celorlalți prin puterile sale care depășesc știutul și văzutul.

Ales al sorții, protejat divin, Arseni devine un om al minunilor, tămăduitor al celor mai atroce boli, ființă fără păcat, până în momentul în care acceptă să vindece o tânără, pe care o va păstra însă, ascunsă, lângă el, femeia murind la naștere, ca și copilul lor. Toată viața sa viitoare devine un periplu al mânturii sufletelor celor doi, în încercarea de a trăi iubirea și dincolo de moarte. Salvându-i pe cei bolnavi și sărmani, caută propria salvare. Călătoriile (ajunge până la Ierusalim) și aventurile sale (aici se poate vorbi chiar de un exces al senzaționalului) sunt atât orizontale, cât și verticale. Suferința fizică și chinul metafizic sunt depășite însă prin existența unui punct fix al drumului, existența firului călăuzitor al iubirii. Deși chinuitor, drumul său este unul al înaintării, al căutării nedezmințite, al împăcării cu sine însuși, în ciuda trecătoarelor clătinări: „Nu sunt sigur de calea mea, și de-asta mi-e tot mai greu să merg înainte. Pe o cale necunoscută poți merge multă vreme, foarte multă, dar nu poți să mergi la nesfârșit” – mărturisește la un moment dat. I se răspunde tainic: „Oare nu știi că oricare drum ascunde în el primejdia? Oricare – și dacă nu ești conștient de asta, atunci de ce te mai miști?”. Discuțiile pe care le are Arseni/Ustin/Ambrozie/Laur cu alți înțelepți sau cu „nebunii întru Hristos”, sunt veritabile demonstrații de artă a paradoxului: „Există evenimente asemănătoare, continuă starețul, dar din această asemănare se naște contrariul […]. Dulceața mărului mâncat de Adam se transformă în acreala oțetului băut de Hristos. Pomul cunoașterii duce omenirea spre moarte, dar lemnul crucii dăruiește omenirii nemurirea. Ține minte, Ambrozie, repetările sunt date pentru biruirea timpului și pentru salvarea noastră […]. Vreau să spun că nu există lucruri ireparabile”. Căderea este și înălțare, infernul este și purgatoriu, oferind sămânța speranței, a încrederii, valori umane pe care mizează, desuet poate pentru unii, întreaga poveste.
humanitas-laur-evgheni-vodolazkin-271165

Evgheni Vodolazkin este un mare iubitor și cunoscător al clasicilor ruși. Romanul său topește o serie de elemente ale marii literaturi rusești, dar trece dincolo de cumințenia clasicismului prin inserarea unor elemente postmoderne, resimțite atât la nivel de stil, cât și ca preocupare pentru problematica limbajului, amestecul de arhaisme și neologisme surprinzându-l pe cititor nu o dată. Umorul și ironia fină nu lipsesc, Vodolzkin dovedindu-se extrem de jucăuș, chiar sau mai ales când vine vorba despre timp ori despre viață și moarte:
„După ce se asigură că totul a fost notat, nebunul întru Hristos Foma închise ochii și muri. După aceea deschise pentru o clipă ochii și adăugă:
Post-scriptum. Arseni să aibă în vedere că îl așteaptă Mănăstirea Sfântul Kiril. Asta e tot.
Spunând aceasta, nebunul întru Hristos Foma muri definitiv”.
Ca la Dostoievski, și la Vodolazkin literatura devine o artă filosofică, romanul ridicând problema timpului, a determinismului și a liberului arbitru, a unității, a consistenței cuvântului scris, a unicității și a irepetabilității, a relației dintre trup și suflet. Autorul vehiculează mereu idei, ascunse sau nu în alegoria unor întâmplări. Și ideile sale se mișcă, fiind și foarte colorate, scriitorul rus dovedindu-se un meșter al mijloacele plastice. Gândirea freamătă aici în imagini, literatura devenind fluidă, sensibilă. Lui Vodolazkin îi reușește osmoza dintre abstract și sensibil, dintre real și fantastic, dintre sublim și morbid, iar ca demiurg textual știe unde să spargă epicul cu descrieri sau cu problematizări, dar și unde să-l reînnoade.

Laur e gândit ca roman anistoric, probabil în sensul de atemporalitate a unor valori umane și a cunoașterii lumii înăuntrul fiecăruia. Pe oameni îi salvează încrederea în puterile lui Laur, pe Laur îl salvează încrederea în drumul său, un drum deschis către ceilalți, deschis iubirii, chiar și după moarte. Toată mișcarea lui Laur prin propria viață stă sub semnul unui refren-incantație: „Ustina, dragostea mea”. Monologul său se transformă astfel în dialog, singurătatea sa este relativă, femeia iubită rămânând parte a ființei lui: „Știi, prietene, orice întâlnire e mai mult decât o despărțire. Înaintea întâlnirii e gol, nu e nimic, iar după despărțire nu mai e gol. Odată ce te-ai întâlnit, nu te mai poți despărți cu totul. Omul rămâne în memorie ca o parte a ei, a memoriei. Partea asta a creat-o el, și ea trăiește și uneori intră în contact cu creatorul ei. Ce altceva face să îi simțim pe oamenii dragi la distanță?”.

Evgheni Vodolazkin, Laur, Traducere din rusă de Adriana Liciu, Editura Humanitas Fiction, 2014, Colecţia „Raftul Denisei“

Tags: , ,

Un comentariu

  1. viorica raduta says:

    bine punctata…”osmoza”. cartea a meritat empatia comentatorului

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *