Câteva idei pentru cei care trec prin primele examene din studenţie şi simt nişte ceva emoţii în ce priveşte prezentarea orală a unui subiect. (mai ales în zona socio-umană de unde vin eu)
Mai întâi, tracul, emoţia, sunt lucruri fireşti în sistemul de facultate de ştiinţe umane de azi. Adică, profesorul vine două-trei ore pe săptămână, el vorbeşte singur la catedră, iar studentul poate că doar uneori vorbeşte (maximum) ceva minute pe semestru, la un seminar. Mai precis, relaţia nu are timp să devină una personală, să simţi că “te cunoşti”. Adică nu e la fel ca la un grup de studenţi să zicem de arhitectură sau pictură sau design, care lucrează zeci de ore cu profesorul, chestii foarte concrete, mai construiesc o biserică sau mai sparg un zid împreună, şi unde oamenii încep să se cunoască, şi rămâne important la examen “ce face” studentul, nu neapărat cum se prezintă el brusc la nivel de comunicare în cinci minute după trei luni de audiat cursuri. Şi atunci la examenele orale de ştiinţe umane e un sentiment de “brutalitate”, vrei să explici, să lărgeşti timpul care e prea comprimat. E firesc deci să ai trac, mai ales dacă profesorul are o vârstă academică respectabilă în sensul că studiază lucrurile despre care e vorba de 10, 15, 25 de ani, iar tu abia ai cumpărat cărţile respective.
Apoi, studentul are adesea obsesia comunicării perfecte, atunci când e la începutul carierei de vorbitor academic. Ca oricine, ca majoritatea. Lucrurile “ar trebui să meargă bine”, e gândul ascuns care ne afectează mai mult sau mai puţin pe toţi când începem să vorbim la un examen, la un interviu de angajare, la o comunicare cu public. E un gând care ne poate distruge întreaga prestaţie din moment ce mai mult ne supraveghem vocea, mişcările, decât să ne concentrăm pe ce spunem sau, mai bine, pe experienţa unui dialog. Ne centrăm mai mult pe Cum decât pe Ce.
O carte despre comunicare (Secretele Comunicării de Larry King) are mai multe poveşti interesante, printre care povestea a două interviuri cu nişte personaje importante, dar care pur şi simplu nu aveau chef să vorbească. Iar Larry King spune ceva de genul: “dacă omul nu vrea să vobrească, nu ai ce face”. Ce înseamnă asta? Înseamnă ca nu suntem maşini, nu suntem roboţi de birou sau de maşină care vorbesc perfect, ca in filmele SF. Nu, suntem oameni, atât studentul cat si profesorul, mai tușim, mai ezităm, mai încurcăm cuvintele, iar aceată notă de umanizare, de personalizare, de muzică mereu unica a unei discutii poate să destindă tensiunea firească a unei discuții cu un profesor perceput ca “a complete stranger”.
Fiecare dintre noi, ca studenţi sau fosti studenti, reuşim să ieşim din starea de trac printr-o metaforă care umanizează discuţia. De exemplu, îţi zici că “până la urmă, e doar o discutie”. Sau, e o discutie, iar “ce e ciudat în toată povestea e nota”: nota distruge firescul discuţiei, şi încep să imi supraveghez orice cuvânt ca sa fiu sigur ca e bine, că nu zic ceva gresit, că zic tot, etc.
Sigur, orice profesor are nişte tehnici ale lui, mişte “măşti” în sensul grec, prin care testează cu seriozitate un student care are darul de vorbi mult sau cu un zâmbet pe un student mai timid sau emoţionat. În mod normal. Dar, aceste măsti pot se se schimbe, şi ideea principală e că nu e treaba studentului sa analizeze măştile profesorului, nu facem un serial de “Lie to me” la facultate. Studentul trebui să zică, subiectul, atât şi nimic mai mult. Mai concret, nu trebuie să facem corelaţii, mai precis relaţii de cauzalitate, între ce zice studentul şi ce se vede în ochii profesorului.
Pentru că, de fapt, nu se prea poate face o comparatie, vorbind e anul 1. Nu te poţi compara, după 2 luni care au însemnat de fapt vreo 5 zile de învăţat, cu un profesor care studiază acea materie de peste 15 ani. Aşa încât stresul din principiu nu ar trebui să existe: eu nu pot sa “îl fac” pe profesor. Ceea ce pot face, ca să imi gasesc un reper, e sa vad daca am învăţat măcar cat majoritatea colegilor, putin mai mult decat media timpului lor de învăţat.
Cam atât, restul se învaţă în timp, cu răbdare, cu gradaţie, lucruri care nu încap în nici un fel într-un examen de cinci minute. În cele cinci minute studentul zice tot ce ştie, şi îl lasă pe profesor să analizeze lucrurile mai personale, de distincţie, dicţie, argumentare, etc.
Ce se mai poate face e să înveţi să te evaluezi singur, în timp, in funcţie de note, dar asta se poate cam după a treia sesiune.
Prin urmare, în prima sesiune important e să treci prin ea, ca la botezul focului, ca la prima săritură cu paraşuta. O să te evaluezi “dup-aia”, în anul 2.