Je suis l’humanité! Despre două lumi care au mers împreună: ludicul și demnitatea

Ca și când am fi destinați unui individualism, ni se spune că fiecare om moare singur. Dar poate e prea mult pus pe seama naturii. Căci, la fel de bine, fiecare dintre noi e primul care moare. Simpla idee a unei oridini, a succesiunii responsabile, amintește că mori pentru un Altul în sensul în care e singurul care poate depune mărturia trecerii tale. Paradoxal, unii mor din pricina Celuilalt și sunt condamnați la moarte pentru ceea ce sunt: indivizi excentrici sau creativi, artiști pătimași sau moraliști pasionați ai timpului lor. Dispariția lor, colectivă, nemeritată, creeaza sensului morții împreuna nu în apostolatul sacrificiului, ci in serviciul unei idei: este memoriul, pe scurt, al celor de la Charlie Hebdo.

Ține de o morală rudimentară (atenție, nu elementară!) să nu crezi în faptul că o crimă trebuia sa se întâmple. Nu a fost un act premeditat din rațiuni de securitate națională și nici un sacrificiu necesar. Un spectacol sângeros orchestrat, intențional, așadar înștiințat: o moarte livrată și anunțată, scoasă din tiparele musafirului grăbit. Povestea e simplă și clară: nu au murit artiști, nu au căzut intelectuali. Au murit oameni. Sub privirile unui copil și ale unei mame care va trăi toata viața cu o dilemă a conștiinței umane care nu poate da sens diferenței dintre valoarea vitală a unei persoane și cea a unei comunități, pentru că nici nu există resursele pentru a face asta și poate nici nu ar trebui. Ca episod al instinctelor, aici au lucrat impulsurile tuturor. Însă privirile teleportate ale umanității de dincolo de ecran, într-o scenă a celor uciși nu în paginile unui ziar, ci dincolo de ele, nu pot da seama până la capăt de ce se întâmplă. Se pot scrie rânduri întregi despre conflicte ale mentalităților orientale și occidentale, sau analize disciplinate ale dilemelor etice care vor transforma Charlie Hebdo în nota de subsol a unei noi spețe din istoria recentă a terorismului.

Se scrie însă mai puțin generos despre ceea ce întâmpină în chip reflexiv teama tuturor, ca ființe care nu își dispută nici identitatea socială, nici originea, nici credința care s-a înstrăinat de practica intimă a unui spirit. Morala de la Charlie Hebdo constă în despărțirea a două lumi care până acum au mers împreuna: ludicul și demnitatea. Iar ruperea lor ne dăruiește frică. Pe ea o refulăm nevrotic și cu multă eleganță, nerecunoscând-o niciodată ca pe o fugă de sine. Simpla sa proclamare înseamnă să pui o întreagă eră a individualismului în cui și să restrângi cronica europeană a libertății, de la un moment de cotitură în istoria subiectivității moderne, la epilogul unei schițe a civilizațiilor care preferă să numească exercitarea drepturilor care li se cuvin ca fiind libertatea însăși. Pe hârtie, am pierde mai mult decât ne-am aștepta dacă suplinim rătăcirea interiorizată cu teama declarată. Însă ne-am obișnuit să dăm terorismului ca barbarie și cauză a pierderilor unor vieți omenești sensul disputei de clișeu dintre Orient și Occident (cei doi O ai lumii noastre), ca și când succesul democrației ar fi acela de a depăși, prin practica toleranței, contradicțiile dintre tradiționaliștii și excentricii care locuiesc o hartă geopolitică aiurită de moștenirea unor metalități ce nu mai dau seama de adecvarea la timpul actual, păstrându-și cu încăpățânare timpul lor. Pe de altă parte, în  bucata cealaltă de lume, cei care ucid în numele unui Dumnezeu sunt educați să devină aceia care, în forme similare speței Charlie Hebdo, răspund de fiecare dată la fel: prin crimă în numele religiei. În ambele cazuri, discutăm despre o disciplinare a oamenilor de a răspunde, într-o manieră proprie (nu aș îndrăzni să o numesc încă autentică) liberalismului, pe de altă parte, fundamentalismului.

Cred însă că o interpretare care reduce orice conflict similar la clasica și uzata opoziție a celor doi O trebuie depășită, tot așa cum numirea lor prin liberalism și fundamentalism nu îngăduie nicio ieșire din tipare. Care sunt limitele unei unei abordări publice a unui subiect sau ale unei atitudini care sub egida pamfletului exersat și retras, totodată, prin eticheta ludicului, riscă să îi lezeze Celuilalt valorile intime propriei sale identități, până la provocarea unui comportament reacționar violent și criminal?

Unii spun că se mizează pe retragerea asumată, pe ironia suspendată într-o pagină consacrată a satirei internaționale, cu alte cuvinte, pe un protocol obligatoriu al contextului. Alții însă bat monedă pe rezistența psihică și spirituală a fundamentaliștilor care sunt destuli de slabi, după cum considera Zizek, în fața unui umor pe care îl prelucrează în termeni de atac. A nu gusta gluma, cu toate speculațiile psihanalitice posibile, nu este o explicație nici necesară, nici suficientă, pentru un asasinat de redacție devenit crimă împotriva umanității, chit că pentru o lume extremistă, acesta este prețul ritualic, corect, practicat pentru orice formulă de descurajare a comportamentului religios sau a paradei de adorație a unui zeu în numele căruia se semnează, cu sânge, finalul biografiei a câteva ființe. Să depășim însă și acest model explicativ, care nu face decât să adauge unui scandal naiv între copii câteva kalașnicovuri, schimbând actorii. Cealaltă alternativă ar fi să reducem întreaga analiză la cealaltă dihotomie care bântuie blogosfera împărțită în voci grupate solidar – Je (ne) suis (pas) Charlie – care fie susțin simultan că orice crimă în numele religiei este impardonabilă și că libertatea de expresie a fost sancționată barbar, fie consideră simultan că a ucide din pricina sentimentelor religioase este un act terorist și că Charlie Hebdo a întrecut măsura prin politica editorială care a îngăduit vulgarizarea unor reprezentări religioase scuzate ca pamflet și reclamate ca inadecvate, de-a lungul timpului, de membrii comunității spirituale care revendică religia în cauză. Nici această exclusitivitate a mentalității sau-sau cu ecou albastru în monitoarele lui Zuckerberg nu deschide interpretarea lui Charlie Hebdo mai departe de reformularea unei paradigme anterioare, care rezumă crima și satira la un conflict al mentalităților. Important este faptul că pentru oricare dintre cele trei versiuni acceptate, europenii păstrează privilegierea contextului laic, prin accentuarea dreptului la liberă exprimare și la anumite valențe ale artei (care, trebuie să recunoaștem, odată așezată într-un volum editorial de pamflet și primește un mesaj asociat intențional, renunță la posibilitățile infinite ale unei opera aperta, ceea ce ar fi făcut această speță discutabilă), în vreme ce fundamentaliștii își motivează gestul prin conținuturi religioase- dacă e să vorbim despre cele două insule de umanitate ale lumii postmoderne, cea răsăriteană și cea apuseană. Luând însă în seamă faptul că teroriștii erau tot ai Franței, și această distanță devine vulnerabilă.

Poate că Charlie Hebdo ar trebui rupt din aura unui quality press, cu atât mai mult cu cât, dincolo de cuvinte, operează cu imagini catalogate nu prohibite – așa cum s-a tot speculat, ci inadecvate, de la a fi ironice până la a fi imorale. Dar pentru o lume a teocrației care nu concepe abaterea de la normele funamentalismului însușit, caricaturizarea este gestul necuviinței: acolo, în universul vărsărilor de sânge în numele credinței, nu zace nimic ludic într-un pamflet spiritual, pentru că ironizarea occidentală a stilului de viață musulman se traduce prin batjocorirea lui Dumnezeu și, implicit, a aproapelui tău. Poate că postmodernul be yourself printr-un surplus de toleranță față de Celălalt s-a „democratizat” la rândul său, sărăcindu-și practicile sub perdeaua satirei, până la scuză. Nimic nu e luat în deșert cât timp „nu e pe bune”. Însă, vorba lui Zizek: „cu cât tolerezi Islamul mai mult, cu atât mai multă presiune vei resimţi“.

Și, apropo de asta, Charlie Hebdo nu e o saga tristă despre hedoniști europeni și extremiști pasionali. Răspunde-i extremistului cu resentiment. El îți va răspunde printr-o datorie. Vorbește-i despre individ și el îl va recunoaște numai în acțiunile proprii care sunt puse în slujba comunității sale religioase. Arată-i schița unui Mohamed caricaturizat  (ingenios?!), și nu îți va da un desen la schimb. Îți va spune să încetezi. Tu vei continua să lucrezi ca artist, într-o lume în care orice e posibil. Iar el te va ucide, într-o lume în care orice e posibil.

Pentru că limitele lumii tale și limitele lumii lui sunt posibile numai pentru fiecare în parte. Însă fiecare dintre voi a murit în lumea Celuilalt.

Există în condica terorismului contemporan crime recente care nu ascund niciun Charlie Hebdo. El a fost doar o valență convenabilă a aplicării unui proiect mai larg de barbarie care în lumea orientală este pe deplin justificat în acord cu anumite valori și principii de viață și, la rigoare, cu anumite normalizări care ne vor scăpa de fiecare dată din pricina relativismului moral. Nimeni nu își dorește să uniformizeze practicile sociale rezultate în urma unor credințe. Însă un unic principiu atașat valorii vitale ar fi suficient: acela de a nu ucide.

Și indiferent dacă treci în rândul partizanilor Je suis Charlie, fie că te sustragi tot printr-o recunoaștere vădită, Je ne suis pas Charlie, teama pe care o trezește posibilitatea să fii unul dintre cei uciși strigă, în felul ei. Pentru că au fost sute, poate chiar mii, până la această ora în care îmi scriu confortabil materialul din fotoliu, care au murit nefiind Charlie, nefiind Cineva, într-un sens public, ci trecători blazați într-un centru comercial pe  11 septembrie, muncitori, călători cu avionul – turiști de vacanță, copii de mână cu părinții lor la cumpărături- oameni care au murit neștiind ce-i cu ei. Aceștia sunt Charlie, în sensul cel mai autentic, pentru că nu poți rupe Charlie Hebdo, cu toate particularitățile lui care, la limită, au trezit nervii și orbirea cu nume de orgoliu a unor extremiști, de crimele nemotivate și survenite în termenii morții neobișnuite, aceea care se consumă nu ca întâmplare, ci ca eveniment. Într-o lume în care secularizarea funcționează, pentru unii, ca un dicteu automat, neocolind credința, însă preferând-o ca un construct intim al individului, în autenticitatea lui, se moare în numele unui Dumnezeu pe care ajungi să-l vezi nevinovat, numai pentru că „amin-ul” lor e mai puternic. La limită, așa a fost să fie, o creștinească și obișnuită consolare, arată toată durerea lui așa trebuie să se întâmple, născut în extremismul orb al celor cu care împărțim pământul.

Printre cadavre, ești obligat să răspunzi cu responsabilitate, fiind în continuare Celălalt, aproapele celui care a murit și al celui care a ucis, ce e ludic și ce e demn în povestea asta și dacă nu cumva rațiunea occidentală are un echivalent neîmplinit încă în coerența spirituală a unor oameni care au fost crescuți să omoare, găsind sensul binelui în obediența moștenită? E foarte simplu să vorbești la trecut și să afirmi, în linii de fugă, că încă se mai moare din pricina unor moravuri. Nu poți însă să accepți că te omoară niște obiceiuri. Cu atât mai puțin niște credințe care nu îți aparțin. Cel mai greu e să accepți că se moare nevinovat și să lași Charlie Hebdo în spate gândindu-te că într-o zi, ai putea să fii unul dintre cei care se afla în mulțimea unor „atentate”. E o poveste despre temeri și despre posibilități, într-un univers în care Dumnezeu nu joacă zaruri. Poți să înveți să trăiești cu așa ceva?

Astăzi o să semnez cu un alt ecou al lui Charlie Hebdo, care recuperează tot ce am spus în câteva pagini într-o frază. Nu va deveni viral niciodată. Dar e de bun simț. Și dă pe față teama, posibilitățile și, poate mai mult ca niciodată, valoarea individului:

 Je suis l’humanité.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *