Profetul și Fiul lui Dumnezeu: o chestiune de imagine

”Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan, 1, 18).
”Făcătorul cerului și al pământului, cum să aibă un fiu, neavând soție? El a făcut toate și EL toate le cunoaște. Acesta este Dumnezeu, Domnul vostru. Nu este Dumnezeu afară de El, făcătorul tuturor lucrurilor, deci serviți-i, căci El se îngrijește de toate. Nu-l ajung vederile, însă El ajunge vederile. El este ager, știutor”. (Coran, VI, Sura vitelor, 101-103).

 

Vizitând un muzeu al artei musulmane, în Berlin, am rămas fascinat în fața absidelor goale. Pentru cine nu știe, absida goală e o firidă cât înalțimea unui perete, săpată în formă semisferică, penta- sau hexagonală, în zid (cam ca absida laterală din naosul unei biserici creștine), colorată viu (albastru, cel mai des), delimitată în registre geometrice bogate, cu polimorfe modele decorative, cu numele lui Allah sau cu citate din Coran înscrise pe suprafața ei, în varii locuri. Ca un fel de minimoschee, de templu sacru, ea simbolizează golul în care Dumnezeu se arată, lipsit de proximitatea unei reprezentări concrete. Fiind interzisă, în religia musulmană, imaginea de vreun fel a Profetului sau a divinității, absida goală suplinește prezența imaginii printr-o absență semnificativă, tainică, plină de substanță teologică. Dumnezeu nu poate fi ajuns de vedere, dar e peste tot, imposibil de cuprins într-o dimensiune a artei umane, pentru că orice cuprindere e suspectă de a fi un idol, o blasfemie, o nepermisă îndrăzneală a celui creat de a-L reprezenta pe Creator. Singura imagine permisă e aceea suscitată de cuvânt, de textul Coranului, de spusa sfântă a Profetului.
La celălalt pol, dar exact pe dos, absida goală e asemănătoare cu icoana creștină a lui Hristos, care-L coboară plenar în lume, prin Întrupare, pe Dumnezeu însuși. Încarnat, Dumnezeul creștin s-a lăsat văzut, auzit, pipăit, El a trăit ca un om, a fost o prezență condiționată spațial și temporal, a avut o biografie, de unde posibilitatea de a fi reprezentat fără a comite gesturi eretice impardonabile. Teologia creștină a icoanei (și a oricărei reprezentări în imagine a sacralității) se bazează pe Întruparea lui Hristos, ca fundament al morții și al Învierii, al jertfei și al mântuirii universale. Întruparea e și punctul de plecare al cunoașterii lui Dumnezeu, la care nu se poate ajunge decât prin Fiul Său. El însuși o religie a Cărții, tolerant și deschis cultural, creștinismul a permis reprezentarea bi- și tridimensională a divinității, care să completeze, fericit, mesajul pur textual al Evangheliei. (Vorbesc de creștinismul tradițional, ortodox și catolic, căci exclud aici ceea ce s-a întâmplat după revoluția protestantă a secolului al XVI-lea, puternic iconoclastă).75cecedb908a82439c2d4c9166e7674793561758iisus-pantocrator-sinai
Nu vreau să acuz, să privilegiez sau să disculp ceva. Vreau doar să subliniez că, dintr-un anume punct de vedere, cauza primară a tragediei declanșate de caricaturile de la Charlie Hebdo e una strict ideologică: această posibilitate a imaginii, diferită în cele două civilizații. Format creștin, în esență, Occidentul nu s-a temut niciodată de imaginea lui Dumnezeu și nu a simțit vreodată că îndrăznelile imagistice ar fi atât de grave, încât să fie demne de răzbunat violent. O imagine rămâne, pentru creștini, doar o imagine, cu o hermeneutică adecvată și, în cazul unor derapaje, condamnabilă cel mult verbal. Fără a-L reprezenta întocmai pe Hristos sau pe Dumnezeu, icoana e un erzaț justificat teologic, care Îl apropie pe închinător de El, îi deschide o fereastră, i-L face cunoscut. Deși reprezentabil, Dumnezeu rămâne, pentru creștini, invizibil, în natura sa, dar vizibil, în ipostasul Său uman, hristic. Dumnezeu nu poate fi văzut, dar poate fi arătat, prin Hristos și prin icoana Lui. Pentru arealul musulman, însă, orice imagine a Profetului sau a divinității e idolatrie, cu atât mai mult o caricatură. Oprit de la a se închina la vreo reprezentare divină, musulmanul resimte imaginea religioasă ca profund demitizantă, ca demonică, chiar, de unde nevoia, pentru cei mai radicali, de a salva prin sânge onoarea unui Dumnezeu murdărit prin desen. Fără a avea un Fiu întrupat, deci vizibil, Allah rămâne un Dumnezeu care e, imagistic vorbind, o absență, și care e trădat de orice reprezentare a Sa. Adevăratul credincios rămâne legat indisolubil de litera Cărții și nu poate trece dincolo de ea.
În creștinism, Cuvântul se face trup, pătimește, moare și învie, în literă și în duh, El poate fi, deopotrivă, rostit și imaginat. În Islam, Cuvântul nu are decât materialitatea precară și limitată a grafemului. Fiu al Lui Dumnezeu, Hristos L-a predicat cu propria-i prezență, cu propria-i imagine. Profet ultim, într-un șir de alți profeți care-l precedă, Mahomed L-a lăsat pe Dumnezeu oamenilor (doar) într-un text, literalmente.
De ceva ani, explozia radicalismului musulman a accentuat confruntarea între aceste două ideologii ale imaginii. De aici au survenit, după cum s-a văzut, grave și imprevizibile consecințe pentru civilizația occidentală contemporană. Nu par a avea vreo soluție, deocamdată, din nefericire.

(text postat și pe www.literaturadeazi.ro)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *