Aplicabilitatea simbiozei Biserica-Stat, un eşec

Realitatea care a determinat apariția termenului de „cetate” s-a născut în urma distrugerii monarhiilor sacre miceniene de pe tărâmurile grecești. Abuzurile regilor micenieni (nenumărate privilegii, investirea cu puteri sacre, reunirea în persoana acestora a tututor funcțiile sociale) au dus la aparitia conceptului de „cetate„, termen inventat de gânditorii și înțelepții greci.

Principalele caracteristici ale conceptului de cetate erau: a)  un conducător nu trebuie să mai dețină puterea absolută, b) apariția unui spațiu public (agora), c) trecerea în formă scrisă a legilor, d) egalitatea în fața legii, e) instaurarea principiului guvernării pe baza legilor scrise, f) garantarea libertăților individuale.

Principiile pe care un Stat ar trebui să le respecte pentru a guverna un popor reprezintă o moștenire pur europeană, fapt ce ne determină să afirmăm cu necesitate că mari idei precum cea de libertate individuală, demnitate, progres, s-au născut în Europa, și ea, Europa, este cea care, de-a lungul secolelor, a civilizat pe om punându-i la îndemână cunoașterea propriei individualități în raport cu sine și cu Dumnezeu.

În sec. IV  o decizie a imparatului Constantin urma să sfâșie radical Europa în două părți: cea Occidentală și cea Orientală. Decizia a constat în mutarea capitalei Imperiului Roman din Occident (Roma) în Orient (Byzant/Constantinopol). Spațiul numit Orient a influențat politic, social, artistic și religios moștenirea Imperiului Roman, a avut repercusiuni nu numai asupra viitorului respectivului imperiu ci și al întregii lumi, în ansamblul ei.

Ethosul și habitatul pot influența definitiv structura de rezistență a edificiului activități de guvernare a indivizilor. În cazul de față ethosul occidental roman, care a născut o filosofie, un mod de viață, un sistem de guvernare bine structurat bazat pe logica gândirii grecești, a format și organizat milioane de oameni. Principiile aplicate de Imperiul Roman nu s-au întins numai asupra vieții exterioare a cetățenilor lui, ci și asupra interiorului acestora, a felului propriu de gândire și de raportare la viață, la familie, la moarte. Omul occidental își formează într-un mod firesc un habitat potrivit cu ideile pe care le naște, spre deosebire de omul oriental care este complet străin de astfel de principii și care are un habitat format mai mult pe instinct decât pe rațiune. Or, schimbându-se registrul – prin mutarea capitalei imperiale romane și mutându-se principiile de guvernare romane care au influențat și format generații de oameni din Occident – dintr-un mod de viață occidental într-un mod de viață de tip oriental, se produce inevitabil o schizofrenie în ceea ce privește modul de raportare.

Schizofrenia aceasta de percepție s-a produs chiar dacă Republica grecilor nu a rămas modelul absolut de conducere al romanilor: „Singularitatea Romei nu constă doar în faptul că, sub același nume, prosperă mai întâi o republică războinică, apoi un imperiu imens, ci și în aceea că acesta din urmă a ieșit din cea dintâi” (Pierre Manent, Metamorfozele cetății: eseu despre dinamica Occidentului, Ed. Humanitas, 2012, p.123). Nepotrivirea celor două lumi, occidentală și orientală, nu se compară cu „nepotrivirea” ansamblului de principii și legi aparținând moștenirii grecești cu spiritul imperialist și progresist al culturii romane. Diferența stă în faptul că spre deosebire de spiritul roman care a preluat ideile și viziunea politică a grecilor și le-a asimilat depășindu-le, spiritul oriental nu poate să facă același lucru din punct de vedere politic deoarece este mult prea conservator în structura lui ontologică. Practic, regulile și ideile marilor gânditori greci în privința formelor de guvernământ, preluate mai apoi de romani, nu s-au putut deloc aplica pe structura umană a tipologiei orientale.

Lărgind registrul, putem spune că fără moștenirea orientală, și nu islamică, a Imperiului Roman, Biserica Creștină ar fi arătat altfel astăzi. Totuși prea brusc s-a întâmplat ca principiul conform căruia legea obiectivă scrisă este mai presus de subiectivitatea umană nescrisă (vezi moștenirea greacă a Occidentului) să fie mutat într-o lume în care lucrurile stăteau, și stau în continuare până astăzi, taman invers: subiectivitatea umană nescrisă e mai presus decât legea obiectivă scrisă (vezi lumea orientală).

Noțiunea de Stat sau Cetate în partea orientală a Imperiului Roman nu mai valorează atât de mult ca în Occident. De altfel Imperiul Roman de Răsărit a fost nevoit să-și modifice structurile legislative și politice moștenite din Occident, în funcție de mentalitatea orientală și de nevoile specifice zonei.

De exemplu: multe elemente de artă decorativă de tip oriental s-au strecurat în Biserica Creștina. Ornamentele persane de pe pereții bisericilor, stilul de cântare specific muzicii orientale adoptat în slujbe, fastul exagerat de la Curte împrumutat și slujbelor religioase care a fost adus în noua capitală a imperiului de la ceremoniile regilor egipteni, toate acestea au reprezentat un compromis făcut de Biserică pentru a putea pătrunde mai bine în ethosul oriental. Întrebarea la care se cere un răspuns este: cum ar fi arătat Ortodoxia în Occident?

Institutii religioase – Cetate – principii de guvernare comune?

Este sau nu posibilă o relație între principiile de guvernare ale unui stat și principiile de guvernare ale unei instituții religioase? Un eventual răspuns ar trebui să plece de la același Constantin și de la acțiunile sale: mutarea scaunului imperial roman din Occident în Orient și acordarea liberei exprimări a religiei creștine.

Cu toate acestea, vărful de lance al schimbărilor din Orient s-a petrecut nu în timpul domniei lui Constantin cel Mare, ci în timpul împăratului Teodosie cel Mare care  decretează creștinismul ca religie oficială de Stat.

Lucrul acesta a schimbat nu numai alcătuirea imaginii politice imperiale dar și vocația însăși a creștinismului. Spun aceasta pentru că misiunea creștinismului de la acea vreme nu consta neapărat într-o cosmetizare politică și socială cu țintă directă asupra convertirii în masă a omenirii, ci într-un efort de lămurire a omenirii asupra propriului ei destin în relație cu Dumnezeu prin convingere liberă și nefățarnică. O dată ce creștinismul devine religie de Stat, cetățeanul este obligat să adere la creștinism nu din convingere și prin seducție, ci prin violarea de către aparatul de Stat a voinței individuale și a libertății de opinie. Din momentul în care aparatul politic și legislativ al imperiului decide în locul cetățeanului în ce fel de dumnezeu trebuie să creadă, atunci s-a spulberat tot efortul depus cu sute de ani în urmă de greci și de romani în vederea găsirii unei metode cât mai aproape de perfecțiune prin care un membru al unei cetăți să fie cât mai corect și mai bine guvernat. Prin „guvernat” înțelegem, desigur, nu tiranie ci democrație.

Importanța pe care au dat-o grecii legii scrise, și mai apoi romanii dreptului privat, nu a însemnat o alegere în numele cetățenilor, ci împreună cu aceștia. Soluțiile obiective care s-au găsit pentru binele cetățeanului au căpătat o definiție palpabilă și cât mai corectă în termeni legislativi a ceea ce reprezenta un bine universal specific naturii umane, spre deosebire de soluțiile de tip religios care în sine nu sunt universal valabile pentru natura umană fiindcă sunt subiective.

Din acest motiv susțin că în privința credinței religioase care este subiectivă, aparatul politic nu trebuie să ghideze conștiința nimănui prin decizii legislative care prin natura lor ar trebui să fie obiective. Grecii au adus civilizația în Europa când au zis că Legile după care un Stat (Cetate) trebuie să se conducă nu trebuie să fie subiective (supuse bunului plac al conducătorului) ci obiective (care să se adreseze naturii umane însăși): „Dar, pe de altă parte, nici un om nu ar putea cunoaște lucrurile pe care legea pare incapabilă să le clarifice. […] Cel care pretinde ca rațiunea să fie conducătoare pare că dorește ca zeul să conducă împreună cu legile, dar cel care dorește o guvernare a omului, adaugă la aceasta și <o guvernare> a fiarei. Căci dorința de felul acesta și pasiunea îi conduc la divergențe pe magistrați; chiar dacă ei sunt cei mai buni bărbați” (Aristotel, Politica, Ed. Univers Enciclopedic, 2010, p. 177). Or, decizia împăratului Teodosie cel Mare de a impune cetățenilor imperiului religia în care să creadă, a fost una subiectivă și nebazată pe rațiune, ci pe dorință.

Simbioza aceasta între puterea politică și puterea religioasă pe care a înființat-o Teodosie în imperiu a condus inevitabil la proiectul „simfoniei” lui Iustinian. Termenul de „simfonie” a vrut să creeze o punte între politic și religios, între pământesc și ceresc, între un „acum” al lumii pământești și un „dincolo” al lumii cerești. Încercarea aceasta a eșuat lamentabil întrucât cele două paradigme, cea politică și cea religioasă, sunt diferite și pornesc din două puncte divergente: împărăția lumii de aici și Împărăția lui Dumnezeu de dincolo. În realitatea vieții Bisericii creștine opoziția dintre lumea terestră și cea cerească nu există, întrucât Dumnezeu S-a întrupat tocmai în lumea terestră transfigurând-o.

În Imperiul Bizantin s-a încercat o simbioză între împăratul lumii acesteia, care este conducătorul politic, și împăratul lumii de „dincolo”, care este conducătorul Bisericii. Noțiunea de „cezaropapism” a fost întrebuințată pentru prima oară în Occident, însă mesajul acestei noțiuni s-a întâlnit cu mult timp înainte, în Orient, prin termenul de „simfonie”. Planul de guvernare a celor două instituții printr-un singur sceptru a eșuat lamentabil: „«Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, și lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu», aceste cuvinte ale lui Cristos indică o împărțire a rolurilor între spiritual și temporal, prin care Biserica vrea să-și afirme funcția independentă. În realitate, rolul real pe care și l-a asumat avea să depășească mult misiunea ei teologică, slăbiciunea puterii politice înlesnindu-i și chiar impunându-i expansiunea pe terenul laic. […] Distincția dintre spiritual și temporal fiind mai ușor de făcut în teorie decât în practică, complementaritatea celor două puteri nu a putut ascunde o concurență permanentă, care a căpătat uneori accente acute” (Lucian Boia, Occidentul – o interpretare istorică, Ed. Humanitas, 2013, p. 40).

Interesant este că Biserica, în plan vertical, niciodată nu a compromis dogma și mesajul Ei în lume prin „simfonia” cu puterea politică, în schimb, în plan orizontal, a înțeles această „simfonie” prin implicarea împăratului în treburile administrative, atenție, nu dogmatice, ale Bisericii prin supușenie nu prin acorduri diplomatice. „Simfonia” bizantină din Orient și cezaropapismul din Occident au reprezentat încercări nereușite de întoarcere la sistemele de guvernământ autocratic aparținând lumilor necivilizate.

Relația dintre Biserică și Stat nu poate exista decât în plan teoretic și la nivel de concepte. Se pot găsi nenumărate soluții și interpretări privitoare la cum trebuie să conviețuiască cele două puteri într-un sistem de guvernare democratic, dar de aici și până la a aplica concret în viața unui sistem social și uman întâlnirea dintre legislația terestră și cea cerească este un drum lung și aproape imposibil de parcurs. Un sistem politic în care se găsesc urme legislative de implicare religioasă nu rezistă. Să ne uităm la Islam unde religia este amestecată cu Statul, fapt ce estompează în mod considerabil drumul spre modernitate și spre libertatea de exprimare. În atentatul terorist din Franța din 7 ianuarie 2015 se descrie foarte bine acest lucru prin faptul că acei musulmani teroriști nu au mai suportat să se vorbească urât despre Dumnezeul lor. Și de ce asta? Pentru că religia, în concepția islamistă, nu este separată de Stat. Din acest motiv, numai într-o lume ca a lor, orientală, s-a putut naște monstruozitatea denumită „Statul islamic”.

Un alt exemplu mai temperat dar tot cu tendințe extremiste, l-am întâlnit în țara noastră la alegerile prezidențiale din 2014. O bună parte, dacă nu în proporție de 80 – 90%, din creștinii devotați și implicați în viața Bisericii au votat pe criterii religioase judecând pe cei doi candidați, Victor Ponta și Klaus Iohannis. Argumentul unor astfel de creștini s-a bazat cel mai mult pe faptul că Victor Ponta, în ciuda incompetențelor și a corupției acestuia, cel puțin e ortodox; ca și cum dacă este ortodox, Dumnezeu îl va ajuta să se schimbe. Pentru ei nu contează competențele, ci însuși faptul dacă e ortodox sau nu. A alege pentru un Stat laic un președinte, în funcție de religia acestuia, spune mult despre cât de maturi sunt românii ortodocși care se numesc majoritari în România și „iubitori de neam și țară”. Ne-am conservat prea mult și am progresat prea puțin în ceea ce privește drumul nostru spre occidentalizarea și modernizarea structurilor acestei țări.

Oricum ar sta lucrurile, guvernarea umăr la umăr a Statului cu Biserica nu cred că este posibilă într-o lume care este guvernată de oameni în loc de legi. Cand omul inițiază o lege, el trebuie să se gândească în primul rând la binele comun al celor pe care dorește să-i conducă și nu la ceea ce crede el că este mai bine pentru ei. El trebuie să-i întrebe, de aceea s-a inventat spațiul public în care cetățeanul să poată să discute ceea ce-i face lui bine. Legile sunt făcute tot de oameni dar nu trebuie să fie întocmite în funcție de subiectivismul personal al indivizilor care guvernează, ci de obiectivitatea nepărtinitoare și generoasă a ideilor.

În Biserică însă, legile au fost create de oameni care s-au adresat doar celor credincioși, nu naturii umane. Legile bisericești nu pot fi obiective așa cum se cere să fie legile unui Stat, datorită faptului că credința religioasă reprezintă o opțiune a conștiinței umane care trebuie să fie neconstrânsă de nici un factor exterior și liberă. Nu se pot crea legi care să dicteze conștiinței umane în cine și în ce să creadă pe plan religios fiindcă nu toți oamenii cred într-un Dumnezeu al religiei (unii cred că Dumnezeu nu poate fi încorsetat într-o religie).

Nu cred că se poate vorbi în aceste timpuri de vreo posibilă guvernare a unui popor de către cele două mari principii sau sisteme: Statul și Biserica. Cele două nu se vor putea niciodată uni pentru binele cetățenilor unui popor deoarece niciun cetățean cu respect de sine nu va accepta să i se impună credința într-un dumnezeu. Libertatea religioasă și libertatea de exprimare sunt valori incomensurabile care dacă sunt dirijate din exterior, de Biserică (proiectul bizantin de guvernare) sau de Stat (sistemul totalitar), devin ideologie. Cel mai potrivit este ca Statul să asigure cetățeanului o viață ferită de extreme, iar Biserica să liniștească setea de sens existențial al cetățeanului. Se pare că de postura de cetățean nu scapă nimeni, fie el creștin, catolic, protestant, musulman etc. De aici se observă faptul că religia ține de condiția privată a cetățeanului nu de cea publică.

Niciodată religia nu va fi obiectivă ci întotdeauna subiectivă, și niciodată Statul nu va fi subiectiv, ci obiectiv. Dacă Biserica, sau religia, devine obiectivă, ea riscă să devină o ideologie iar dacă Statul devine subiectiv, riscă să cadă în totalitarism.

Programul politic bizantin și mai târziu preluarea aceluiași program în Occident prin Biserica Romei a reprezentat pentru cultura și civilizația Europei o încetinire a progresului uman și o demonstrație care nu cred că merita probată.