1.Andrei Pleşu despre Vaclav Havel: „ Era un om care putea avea bun-simţ, fără să îşi piardă idealismul şi un om care putea avea idealism, fără să îşi piardă bunul simţ. O perfectă măsură, un perfect echilibru, un perfect dozaj, care ţinea şi de natura lui, dar şi de o anumită curăţenie interioară pentru care eu îl admir.” & „Havel era ceea ce aş numi un om întreg, un om normal, un om care nu s-a smintit din cauza prestigiului pe care l-a căpătat pe bună dreptate, dar nici nu a înţeles să negocieze când a fost vorba de valori esenţiale. Tipul acesta de echilibru interior, de decenţă interioară este în mare criză astăzi, nu numai în România, peste tot în lume şi cu el dispare un model, nu dispare doar o biografie exemplară.” (sursa: www.rfi.ro)
2. Cu 2 luni înainte de a muri, a trimis o scrisoare prietenilor săi din România. Aceasta a fost citită în cadrul unui amplu eveniment care i-a fost dedicat şi care a fost organizat de Centrul Cultural Ceh în Bucureşti. Iată un amplu fragment din aceasta: „Animaţi de un ideal am răsturnat regimul comunist totalitar şi am ajutat ca în ţara noastră să se întoarcă viaţa liberă. Curînd însă, el avea să fie înlocuit de iluzia calculului cinic, de iluzia cîştigului de moment, de iluzia că totul în afară de creşterea dezvoltării materiale este o iluzie.
Dimpotrivă, idealurile care izvorăsc din spiritul creator şi din gîndirea critică au devenit o povară şi chiar un obiect de batjocură. Am impresia că tocmai de aceste lucruri ar trebui să ne amintim atunci cînd diferite grupări politice vor cere voturile noastre. Nu numai ţara noastră, dar întreaga Europă este astăzi mai înclinată să cedeze iluziei unor soluţii tehnocratice rapide. Criza bancară sau a datoriilor nu sunt evident nimic altceva decît o criză a omului care a abandonat idealul şi a cedat iluziei că poate dobîndi totul fără nici un sacrificiu şi imediat.
Dragi prieteni, în secolul al 20-lea, contactele dintre ţările noastre au fost bogate. România a jucat un rol important în Mica alianţă încheiată în perioada interbelică, la eliberarea Cehoslovaciei de sub fascism şi nu uităm nici de solidaritatea manifestată de cetăţenii români faţă de opoziţia din Cehoslovacia. Şi aceasta a însemnat o punere a idealului deasupra iluziei că nouă, tuturor, ne va fi cel mai bine, dacă ne vom îngriji mai ales fiecare de propria lui persoană. Pînă astăzi am păstrat vie în minte şi respingerea categorică a invaziei ruşinoase a trupelor tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia în august 1968.
Totodată îmi aduc aminte şi de marile personalităţi din cultura română care m-au influenţat – nu doar pe mine- şi au îmbogăţit cultura universală: Tzara, Ionescu, Brâncuşi, Eliade, numele acestuia din urmă fiind purtat de biblioteca Teatrului Na Zabradli.
3.Vaclav Havel este, în România, unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali şi, desigur, prin forţa împrejurărilor, politicieni din Europa Centrală şi de Est. De altfel, este de notorietate întrebarea care revine, cu încăpăţînare, în dezbaterea publică din România – „noi de ce nu am avut un Havel al nostru?”. O întrebare care, fie şi luată separată, e în măsură să indice o imensă admiraţie pentru opera şi viaţa marelui intelectual şi politician ceh. În contextul acestei întrebări – o întrebare de la care pornind s-ar putea scrie studii ample, teze de doctorat – iată unul dintre răspunsurile care există „în piaţă”, cel al lui Andrei Pleşu: „ Nici intelectualii români nu au avut ascutișul şi radicalitatea gestului pe care l-a avut un Havel sau un Michnik în perioada dinainte de 1989. La noi, prietenii lui Havel au apărut după 89. Aud şi acum politicieni români care se laudă cu prietenia lui, care îl tutuiesc, care se grăbesc să se manifeste ca prezenţi în anturajul lui, când în realitate ei au făcut de-abia târziu un gest recuperator şi nemeritat. Pentru că nimeni nu a riscat în România, la nivelul lui Havel, cât a riscat Havel.”
4. Adam Michnik, unul dintre marii prieteni ai lui Vaclav Havel, într-un emoţionant text scris şi făcut public la finalul mandatului ultim de preşedinte de republică al lui Vaclav Havel: „Ca preşedinte, Havel a fost un formidabil passeur călăuză, în tradiţia lui Tomas Masaryk, şi, în acelaşi timp, un frate fidel pentru oameni ca rusul Andrei Saharov, polonezul Jacek Kuron sau maghiarul Janos Kis. A reuşit să reunească în el abilitatea lui Geremek (consilier al lui Walesa, devenit ministru al Afacerilor Externe) şi pasiunea lui Jan Patocka, mare filosof ceh, care a sucombat în timpul interogatoriilor poliţiste pe când era purtătorul de cuvânt al Chartei 77.
În 1991, în timpul unei lungi conversaţii, l-am întrebat dacă trebuiau reglate conturile cu comuniştii. Trebuie găsită justa măsură, mi-a spus. O atitudine care să fie civilizată şi omenească, fără să fugă de trecut. Trebuie să ajungem să ne privim trecutul drept în ochi, să-l numim, să tragem lecţia de rigoare şi să facem dreptate. Dar trebuie să o facem onest, cu măsură, cu tact, clemenţă şi inventivitate. Acolo unde vor fi remuşcări şi oameni care-şi recunosc vinovăţia, trebuie găsite mijloacele de a ierta. Sunt deci pentru a aborda această problemă de o manieră umanitară şi să nu recădem într-o atmosferă de suspiciune şi teamă. Oamenilor le-a fost teamă de poliţia politică timp de 40 de ani şi nu trebuie ca în următorii ei să mai aibă teamă că cineva, în orice moment, ar putea să scoată la iveală informaţii despre ei.
Havel mi-a mărturisit că, în primele luni care au urmat Revoluţiei de Catifea, am făcut lucruri destul de nebune, de care mi-e puţin ruşine acum. Într-o zi, am ţinut discursuri în 5 oraşe şi la final spuneam tot felul de prostii, căci eu nu sunt un orator înnăscut. Era în vorbirea mea ceva ca o psihoză postcarcerală, când un om, după ce şi-a regăsit libertatea, nu încetează să vorbească şi e convins că are atât de multe lucruri de spus pentru că toată lumea îl ascultă. Am tras lecţia de rigoare, înţelegând că politica avea principiile ei pe care trebuia să le respecţi, chiar dacă vrei să-i imprimi propria marcă.
Astfel de oameni politici, ca Havel, vor fi întotdeauna fiinţe de excepţie în lumea de azi şi e o şansă fabuloasă să poţi trăi lângă personalităţi atât de rare şi de a le fi prieten.” Integral, textul scris de dizidentul polonez poate fi consultat la această adresă – http://www.revista22.ro/vaclav-havel-prietenul-meu-12593.html
5. 1989, una dintre cele mai faimoase propoziţii spuse de Vaclav Havel: „Adevărul şi iubirea înving minciuna şi ura.” O altă frază, de asemenea, faimoasă: “Curajul înseamnă să înfrunţi opinia majorităţii în numele adevărului.”. Şi o a treia: “Speranţa nu este convingerea că lucrurile vor lua o întorsătură bună, ci convingerea că ceea ce faci are sens indiferent ce întorsătură iau lucrurile.”
6.S-a spus despre el că a fost un fel de rege-filozof. E un fapt că Vaclav Havel a fost un intelectual de mare calibru care a ocupat funcţia de şef de stat: în mod excepţional şi conducînd într-un stil excepţional. Este, de altfel, unul dintre rarele exemple de implicare extrem de eficientă în politică a intelectualilor. Despre această problemă – delicată, care a dat naştere unor ample discuţiil, departe de a fi încheiate şi astăz -, aşadar, despre implicarea intelectualilor în politică, Vaclav Havel avea să spună: „A avea intelectuali în posturi de răspundere nu este garanţia unei conduceri înţelepte. E nevoie atât de raţiune, cât şi de onestitate.” Şi, de asemenea în legătură cu acestă problematică, să reţinem această întrebare formulată tot de marele inteelctual şi politician ceh: „Cum este posibil ca unii oameni să fie atât de atraşi de putere, încât atunci când rămân fără ea, li se prăbuşeşte tot universul?”
7. Este autorul formulei „puterea celor fără de putere” şi, prin exemplul personal, unul dintre cei care au ilustrat, cu asupra de măsură, adevărul acestei formule. „Eu locuiesc într-un sistem în care cuvintele sunt în stare să scuture întreaga structură a conducerii, în care cuvintele pot fi mai puternice decât 10 divizii militare.” – rezuma Vaclav Havel formula enunţată mai înainte.
8.În „Pe scurt, vă rog” – volum, într-un fel testamentar, apărut şi în limba română la editura Curtea Veche-, Havel sintetizează şi detaliază viziunea sa despre politică şi societate. Curteaveche.ro: „Václav Havel şi-a construit această mărturie aproape testamentară împletind trei feluri de texte: 1. interviul recapitulativ din 2006 cu marele ziarist ceh expatriat Karel Hvížd’ala, la douăzeci de ani după ce acesta îl intervievase, peste Cortina de Fier, pe disidentul iniţiator al Chartei 77, proaspăt ieşit din închisoare, bolnav şi tracasat de poliţia politică (în româneşte, Interogatoriu în depărtare, apărut în 1991); 2. propriile meditaţii despre boală, moarte, putere, frică, teatru, destinul ceh, Dumnezeu şi întemeierea transcendentă a lumii, scrise, în cea mai mare parte, în 2005, în timpul unui sejur de câteva luni în America, în preajma unor prieteni apropiaţi ca Madeleine (Albright), Hillary (Clinton) şi alţii; 3. o selecţie din note destinate de cele mai multe ori colaboratorilor săi din stafful prezidenţial, de-a lungul celor trei mandate, despre întâlnirile cu Gorbaciov, salariul femeii care-i calcă preşedintelui cămăşile, furtunul cu care se udă grădina şi sarea care lipseşte pe masă de la dineuri, dezmembrarea Cehoslovaciei. Trei niveluri diferite, trei tipuri diferite de discurs, care dau întregului o densitate, o bogăţie şi o forţă unice, făcând din el o carte ataşantă, tulburătoare, înţeleaptă şi profundă, stringent folositoare omului de rând şi politicianului, scriitorului şi celui care a renunţat să mai scrie, o lecţie de libertate de spirit cum nu ne-a mai dat nimeni altcineva.”.
9. Iată un fragment din acest volum extraordinar despre un intelectual şi politica: „Fug. Fug tot mai mult. Fug, invocând cele mai diverse pretexte, din biroul meu la Hrádešek, cobor la bucătărie, unde fac curat, ascult radio, spăl vase, gătesc ceva, meditez sau stau numai aşa în locul meu preferat şi privesc pe fereastră. În realitate fug chiar şi de scris. Şi nu numai. Fug de opinia publică, fug de politică, fug de oameni, fug chiar şi de salvatoarea mea, dar mai ales mă ascund de mine însumi. De ce mă tem, de fapt? Greu de spus. Este interesant că, deşi sunt singur aici şi voi fi singur, nu aştept pe nimeni şi nimeni nu se pregăteşte să vină, păstrez ordine în casă, toate lucrurile sunt aşezate la locul lor, totul aliniat, nimic şi nicăieri nu stă strâmb. Frigiderul trebuie să fie întotdeauna plin cu diferite mâncăruri pe care singur greu le voi putea consuma vreodată, iar vazele trebuie să aibă flori proaspete. Ca şi cum aş aştepta mereu pe cineva. Dar pe cine? Un oaspete necunoscut şi neanunţat? O femeie frumoasă necunoscută sau o admiratoare? Pe salvatoarea mea căreia îi place să vină neanunţată? Nişte prieteni de altădată? Cum se face că nu vreau să văd pe nimeni şi totuşi aştept pe cineva tot timpul? Pe cineva care va aprecia cum se cuvine că totul este la locul lui şi orân¬duit cum trebuie. Am o singură explicaţie: permanent încerc să fiu pregătit pentru judecata din urmă. Pentru o judecată în care nu va rămâne nimic ascuns, în care va fi apreciat cum trebuie tot ce se cuvine apreciat şi se va vedea automat tot ce nu este în ordine. Evident presupun că judecătorul suprem este pedant ca şi mine. Dar de ce pun atât de mult preţ pe această evaluare finală? Căci ar putea să-mi fie indiferentă. Dar totuşi nu îmi este indiferentă deoarece sunt convins că existenţa mea – la fel ca tot ce mi s-a întâmplat cândva – a tulburat suprafaţa existenţei. O existenţă care după valul pe care l-am stârnit, indiferent cât de marginal, lipsit de importanţă şi de efemer a fost, nu va mai fi niciodată ca înainte. Pur şi simplu toată viaţa am crezut că ceea ce s-a întâmplat odată, nu se mai poate anula aşa încât de fapt totul rămâne pentru totdeauna. Pe scurt, existenţa are memorie. Prin urmare şi umila mea existenţă, de fiu de burghez, laborant, soldat, maşinist, dra¬ma¬turg, dizident, deţinut, preşedinte, pensionar, fenomen pu-blic şi ermit, un erou aparent şi un fricos ascuns – vor rămâne aici pentru totdeauna. De fapt nu aici, ci undeva. Dar în nici un caz în altă parte. Undeva aici. ”
10. Vaclav Havel: „Nu sunt momentele de îndoială cele care dau naştere la noi certitudini? Poate că deznădejdea este solul din care se hrăneşte speranţa umană, poate nu am găsi niciodată sens vieţii dacă nu i-am vedea absurditatea mai întâi…”