10 (zece) punkte: Nichita Stănescu

1.”Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.”

2.Cele două prenume pe care le-a purtat marele poet proveneau de la bunicii – Nikita Cereaciuchin, tatăl mame sale, a fost, între altele, decanul facultăţii de ştiinţe din cadrul Academiei Militare Impriale Ruse; Hristea Stănescu, tatăl tatălui său, la rîndul său, fabricant şi comerciant de ţesături grele. Nichita Hristea Stănescu este, astfel, numele complet al unuia dintre cei mai mari poeţi pe care îi are cultura română.

3.În 1974, de ziua sa, există relatări cu privire la un fel de revelaţie pe care a avut-o despre propria sa moarte – şi anume, sub forma unui tunel oranj. “Tunelul oranj” este, de altfel, şi titlul mai multor poeme ale lui Nichita Stănescu din volumul publicat în 1982, “Noduri şi semne”. Iată unul dintre aceste poeme:
Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj,
cu spăimântătoarea viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp,
căzut de pe cal,
m-am bucurat de gângănii
de mâini m-am bucurat și de picioare,
de cerul albastru și mare
iar nu oranj.
Ah tu, tunel!
Ce glonț ai tras prin tine?
Și înspre cine-ai tras?
Și înspre cine?

4.După teribilul cutremur din martie 1977, cînd a încercat, fără succes, să îşi salveze un prieten (Nicolae Ştefănescu), este lovit de un zid – în urma loviturii rămîne pentru o vreme paralizat pe partea stîngă.

5.În 1975 se mută în faimoasa şi mult vizitata locuinţă – ultima pentru Nichita Stănescu – din Piaţa Amzei 9. În faţa geamului de la apartamentul său creştea un salcînd, devenit la rîndul său faimos prin asocierarea cu numele lui Nichita Stănescu: copacul Gică.

6.Interviu cu Adam Puslojić:

7.În 1980 numele său este vehiculat intens pe lista scurtă în legătură cu o eventuală premiere Nobel. În acel an, distincţia îi este acordată însă în cele din urmă poetului grec Odysseas Elytis.

8.S-a născut în 1933 şi a murit în 1983, la 50 de ani, exact în anul în care a fost organizată o sărbătoare naţională în cinstea sa. S-a stins din viaţă în 12 decembrie, iar ultimele sale cuvinte au fost “respir, doctore, respir”. „Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreață sau mai puțin măreață.”

9. „În tinereţile mele şi mai târziu am fost un foarte mare iubitor de icoane româneşti pe sticlă şi am fost uimit câte cine de taină sunt pictate pe icoanele noastre, pe sticlă. Cuvintele sunt spaţializate, ele nu sunt moarte, ele sunt vii, între mine şi tine, între mine şi tine, ele sunt vii, ele au viaţă, ele sunt spuse, se spaţializează şi sunt receptate. Ştiu de 7 ori limba română, sunt poliglot de limba română şi ştiu de 20 de ori limba poezească şi am tendinţa de a o perfecţiona, de a o face lucioasă, de a o face perfectă. Ori, perfecţiunea nu are de-a face cu arta. Am şi scris odată că după ce faci un cub perfect trebuie să-i zdrobeşti un colţ, ca să se mire toţi de ce nu e perfect acel cub, ce perfect ar fi el dacă n-ar avea zdrobit uin colţ… Dacă el ar fi perfect, nimeni nu l-ar băga în seamă. Perfecţiunea nu atrage atenţia”

10. Alfa:
Mai departe, mai aproape de centrul
spaţiului,
inima mea se consumă.

Capul meu, ca o flacără de lumânare,
mereu îşi perde ochii fierbinţi
arzând mâinile tale nevăzute.

El îşi hrăneşte lumina
din seninul trunchi
pe pământ şi pe mare.

Minunată pradă şi sprijin
al foamei- pământul –
Minunat prilej de sete – marea.
Flacără înceată, pierzându-şi ochii
mereu fierbinţi, –
arzându-ţi mâinile.