Scriu aceste rânduri ca tânăr român întors din Paris, unde am beneficiat de necondiționata ospitalitate a statului francez, în situații fericite și mai puțin fericite: bursă de studii mai mult decât decentă, cazare gratuită în campus universitar, școlarizare gratuită la Institut d’Etudes Politiques – grande école unde taxa de studii la nivel de master ajungea la momentul respectiv până la 12.000 de euro pe an – apoi, asigurare medicală plătită cu 100 de euro pe an, asigurare care în cazul meu, din (ne)fericire, a acoperit integral o spitalizare și un tratament care altminteri m-ar fi costat 20.000 de euro.
Și nu vorbesc doar de acest gen de ospitalitate : Orașul Luminilor mi-a deschis porțile bibliotecilor, arhivelor și instituțiilor prin care m-au purtat cărările studiilor; mi-a oferit accesul, alături de copii săi privilegiați, la cursuri și prelegeri universitare susținute de somități în domeniu sau pur și simplu de niște profesioniști desăvârșiți.
Da, veți spune, dar cum rămâne cu arondismentele rău famate ? cum rămâne cu Saint-Denis –ul mai deunăzi incendiat de hoarde furioase de tineri care nu mai aveau nimic de-a face cu copiii privilegiați de pe boulevard Saint-Germain ? cum ramâne cu SDF-ii (persoane sans domicile fixe) ? și cu metroul, acel obsedant metrou, periculos la aproape orice oră din zi ori din noapte, fie din cauza amenințărilor cu bombă atât de frecvente la ore de vârf, fie din cauza indivizilor dubioși care se adăpostesc în orașul subteran la ore mici ? Cum rămâne cu Franța rasistă ? Da, am văzut Franța rasistă. Am văzut-o în metrou, pe străzi, în magazine ; am descoperit-o și în sumara analiză demografică a studenților de la Sciences Po, proveniți aproape exclusiv din țări îndeobște considerate occidentale.
Și totuși, în plin scandal al rromilor din Est repatriați și al trenurilor din sudul Franței în care călătorii erau avertizați să se ferească de români și de hoții de buzunare, eu personal nu am simțit, în doi ani și jumătate, nici o urmă de rasism din partea celor cunoscuți. Din contră, am plecat din Franța păstrând prietenii pe viață și purtând cu mine amintirea generozității statului francez. Am fost probabil un caz fericit.
Însă cel puțin la nivelul – deloc neglijabil in Franța – al securității sociale, de aceeași generozitate se bucură și cei care au frânt în 7 ianuarie 2015, în zgomote de glonț, destinele a 12 oameni. Cuvintele sunt neputincioase în fața tragismului situației; avem însă datoria morală și intelectuală de a ne pune niște întrebări, întrucât atentatul marchează doar un moment din problematica tensionată a comunităților musulmane din Franța și Occident.
Nu sunt îndeajuns de familiarizată cu modul de gândire, sistemul educațional, tradițiile sau cultura musulmană pentru a încerca o privire cât de cât realistă din perspectiva celor care au apăsat pe trăgaci. Și nici nu voi încerca să aduc o justificare gestului lor. Însă, încercând să găsesc un echivalent din sfera creștinismului pentru caricaturile anti-islamice din Charlie Hebdo, îmi vine în minte Piss Christ al lui Andres Serrano. Și afirm cu glas tare că, în calitate de creștin, sunt revoltată de această creație, căreia nu-i acord statutul de operă de artă. Spuneți-i construct social, spuneți-i prejudecată, spuneți-i gândire retrogradă, însă pentru mine Piss Christ este o atingere, o înjosire și o umilire a unei valori care mă definește ca persoană. Este pentru mine o lovitură gratuită și o critică fără urmă de aspect constructiv. Pot spune așadar că, omenește vorbind, înțeleg indignarea musulmană în fața unor cartoons cu profetul lor. La fel cum, descoperind cu pasiune Versetele satanice ale lui Rushdie, am apreciat-o ca bijuterie literară însă am fremătat la gândul că o asemenea scriitură ar putea viza pe Iisus Hristos, pe Fecioara Maria ori Sfânta Treime.
Ce-i drept, nu aș pune niciodată mâna pe o bombă sau nu aș porni, sub ocrotirea vreunei fatwa creștine, în căutarea lui Andres Serrano. Și aceasta pentru că sistemul de valori în care am fost crescută îmi spune că a lua viața unui om este cel mai mare rău. Cultura noastră umanistă, rațională și, de ce să nu o spunem, triburară moralei iudeo-creștine. Cultura noastră occidentală, clădită în secole de războaie, invazii, lupte între imperii, absolutisme religioase și despotisme politice mai mult sau mai puțin luminate, cultura aceasta în care Giordano Bruno a trebuit să fie ars pe rug înainte ca omul să pășească pe lună, cultura aceasta care ni l-a dat pe Michelangelo dar care poartă neputincioasă poverile numite Auschwitz si Ruanda: cum putea această cultură să nu așeze, la rang de valoare supremă, libertatea?
Sub acest unghi al libertății, atât de mult râvnită și atât de fervent apărată, încerc să-mi pun niște întrebări despre munca celor de la publicația satirică Charlie Hebdo. Nemaipunând la socoteală satira ca fenomen al Greciei Antice ori al Evului Mediu european, este de ajuns să ne gândim la un Huxley cu a lui Minunata lume nouă sau un Orwell cu Ferma animalelor ori 1984 pentru a vedea satira ca armă de luptă împotriva tiraniilor și atrocităților din secolul XX. Vorbim de niște alegorii inteligente, o satiră de calitate. Pe de altă parte, sub presiunea marketingului și a ceea ce îndeobște se cheamă „ cererea publicului”, e greu din păcate de păstrat granița între satiră ca armă corectivă a discursului public și satira ca mișto, ca bășcălie gratuită, neargumentată, folosindu-se de mesaje scurte și pregnante, care ajunge să întărească anumite clișee și clivaje, ori chiar să genereze noi stereotipii sociale, religioase ori politice.
Conceptul de satiră, așa cum ne apare el creat de mass-media actuală, nu este mai puțin tributar mentalității post-moderne potrivit căreia, din moment ce totul a fost deja scris și publicat, nu ne mai rămâne decât să re-edităm, să re-descoperim, să re-interpretăm; suntem liberi să avem orice părere, să spunem orice despre oricine și în orice fel.
Să revenim așadar la întrebarea DE CE: de ce au murit 12 oameni, împușcați în timp ce își făceau meseria? În fața fundamentalismului islamic, libertatea de expresie ca axiomă a vieții publice nu este ea, oare, tot o formă de fundamentalism? Este evident inacceptabilă o limitare a libertății de teama kalashnikov-ului. Dar la fel de inacceptabil este și acest relativism care, pe fondul libertății și al corectitudinii politice, ne conduce la o apreciere nediferențiată a unor situații și persoane atât de diferite precum Papa Francisc, Marine Le Pen sau profetul Mahomed: cu toții au devenit niște simple obiecte de consum, interșanjabile, pentru că, nu-i așa, pe fiecare dintre ei îl vom descoperi mai devreme sau mai tărziu, într-o zi oarecare sau alta, sub forma unei caricaturi în paginile revistei favorite.
Nu este oare acest șoc al civilizațiilor și un șoc al criteriilor, evident prea rigide pe de o parte dar poate (prea) laxe pe de altă parte? Atentatul din 7 ianuarie 2015 readuce în discuție, din nefericire la modul cel mai tragic, nevoia de criterii, de calitate a discursului public, nevoia de discernământ și de judecată bine cumpănită, într-o eră a libertății absolute. În acestă veșnică tensiune dintre libertatea de expresie și valori (mai mult sau mai puțin relative), cu perfecta conștiență a derapajelor și atrocităților produse ideile absolute într-o epocă sau alta, îndrăznesc să afirm că avem nevoie de valori intangibile. Avem nevoie de repere și de limite – nu restrictive, ci constructive. Este un drum lung și greu. Însă totul începe cu primii pași.
