Puntea suspinelor

*Vag,  numele acestui scriitor – foarte mare scriitor, mă grăbesc să adaug, în lumina ultimei şi, pînă acum (dar nu pentru mult timp de acum înainte), singurei experienţe de lectură pe care am avut-o cu el – îmi era cunoscut. Aveam în casă, din perioada în care, în colaborare cu editura Univers, cărţile apăreau săptămînal ca inserturi ale ziarului „Cotidianul” şi un titlu sub această semnătură, un roman pe care m-am grăbit acum să îl reaşez pe raftul meu de cărţi într-un loc de maximă vizibilitate, acolo unde stau cărţile care intră în regimul de urgenţă al lecturii (e vorba despre „Empire Falls”).

*Numele său: Richard Russo. Cum spuneam: excelent scriitor, prozator mai precis. Ceea ce mă îndeamnă să fiu atît de tranşant în entuziasmul meu e cartea (în româneşte apărută în două volume) „Puntea suspinelor” (editura Univers).  O carte pe care e prea puţin dacă încerc să o povestesc – prea puţin fiindcă povestea despre intriga sa e destul de banală şi prea puţin pentru că o asemenea poveste –banală, clasică oarecum – este ea înseşi un referenţial meschin pentru un roman modern foarte bine scris, pentru, nu e cazul să mă feresc de vorbe mari, un mare roman. Cum bine ştim: calitatea unei cărţi, diferenţa pe care o pune o carte mare faţă de alte cărţi, mai ales în ceea ce priveşte literatura modernă, ţine puţin despre intrigă şi foarte mult despre „cum e spusă” această intrigă. Simplificat: nu atît despre ce spune, ci cum spune!

*În materialele editurii care ajută sau care încearcă să ajute o carte să îşi facă un loc mai bun în lume – librării, blbioteci, de ce nu  cafenele – referinţele selectate pentru acest roman sînt pline de entuziasm. „O revelaţie”, „un mare roman”, „o carte făcută să înfrunte timpul” – sînt cîteva dintre formulele unor publicaţii de mare prestigiu de limbă engleză, infinit mai atente la această carte – publicată în original în 2007 şi apărută, în traducere la Univers în 2009.

*În „poemul” de prezentare de pe ultima copertă (un spaţiu de expunere foarte important pentru o carte – ar merita, cîndva, un text aparte…), la ediţia în limba română, se spune că „În spatele acestui titlu se află Veneţia, cu apele ei unduitoare şi măştile care ascund secrete. Dar  mai este şi un orăşel sortit uitării din nordul Statelor Unite. Un roman al contrastelor, între paginile căruia se deapănă istoria a două familii care n-au altceva în comun decât locul din care se trag şi doi taţi perpetuând o duşmănie veche. Dar fiii lor, prieteni din copilărie, îşi construiesc vieţile altfel: unul lasă în urmă trecutul şi dă aşezata viaţă de familie pe una boemă, de artist, în Italia, iar celălalt rămâne în orăşelul natal, se căsătoreşte cu iubita din adolescenţă şi visează în taină la ceea ce nu poate avea. Îi mai leagă însă ceva: dragostea unei femei şi patruzeci de ani de regrete, amintiri, melancolie.” E exact, e just – inclusiv după legile marketingului editorial să existe, în chiar aceşti termeni, un asemenea hiper-rezumat. Dar e doar o mică fereastră deschisă către această carte. O carte în care, e adevărat, e vorba şi despre Veneţia şi mai ales despre o comunitate dintr-un mic oraş american legate prin multe şi subtile fire decenii de-a rîndul (cartea e, între altele, un mare roman de familie). O carte în care e vorba şi despre o Veneţie (să îi spunem) geografică, dar mai ales, des, dens, subtil de parabola teribilă care e asociată oraşului Veneţia.

*Căci Veneţia, o ştim şi de la Thomas Mann – autor, între altele, al unei nuvele galactice, „Moarte la Veneţia” – e oraşul care se descompune lent, e o oraşul care, plin de viaţă uneori, se duce, lent, către moarte. Veneţia e, pentru artă, literatură – şi, pe termen foarte lung, şi pentru o privire care nu e încărcată decît de (realitate) fizică (şi nu neapărat de metafizică şi proiecţii transcendente), oraşul care moarte. Care moare şi în care se moare.

* „Puntea suspinelor” e o carte despre multe feluri de viaţă, o carte în care relatările despre viaţă sînt – şi acest fapt este, încă o dată, un semn de mare carte -, extrem de rafinate. Dar e şi o carte al cărei sens e Veneţia. E o carte, am putea spune într-un registru metaforic, care curge către Veneţia. Către Italia, poate chiar şi către Veneţia sînt ultimele pasaje ale ei – Italia e destinaţia în care, aşteptînd un timp mai răbdător, îşi propun să meargă doi dintre cei care fac parte dintr-una din familiile centrale ale cărţii. „De data asta chiar vom merge. O să lăsăm această lume mică şi bună, ştiind că o vom găsi tot aici cînd ne vom întoarce. Dar vom pleca.” – aşa se încheie cartea. O minunată carte!

P.S. „Puntea suspinelor” nu este ultima carte apărută în limba română a acestui autor. Cea mai recentă apariţie este „Nu sînt fraierul nimănui” (tot 2 volume, ca şi „Puntea suspinelor”, tot editura Univers)