În mocirla politicii românești viitorul purtător de cuvânt al noului președinte a ajuns mai repede decât și-ar fi închipuit. Încropită în pripă, a apărut o primă neașteptată acuză: nu doar că noul președinte e protestant, dar iată că în plus și-a ales un colaborator care a scris cărți despre partea întunecată a Ortodoxiei. Ca de obicei, acuzele de acest gen au la bază nu doar rea-credință, ci și destulă neștiință. Poate nu ar strica, de aceea, să aruncăm o privire mai atentă asupra a două dintre aceste cărți.
Pentru mulți e doar un reportaj romanțat prilejuit de un fapt barbar, petrecut la o margine de țară. Privit cu alți ochi însă, dipticul format din Spovedanie la Tanacu și Cartea judecătorilor reprezintă poate cel mai ilustrativ text, cu dense valențe sociologice, despre religiozitatea de azi din România ortodoxă. Meritul Tatianei Niculescu Bran e de a fi intuit potențialul de problematizare din spatele unei simple întâmplări tragice, un caz altfel de excepție și aparent nereprezentativ, pentru prezentarea căruia a ales curajos genul romanului jurnalistic, evitând orice comentariu direct și încercând o abordare empatică a personajelor. Dar doar cineva nefamiliarizat cu complexa lume ortodoxă poate să nu sesizeze conceptul extrem de elaborat al cărții. Faptele sunt aparent simple: venită la o mânăstire să-și viziteze o fostă tovarășă de orfelinat, o tânără are violente manifesteri psihotice care intrigă și sperie obștea. După o improvizată internare psihiatrică, revenind la mânăstire, tânăra e supusă unui ritual de exorcizare. Legată câteva zile pe niște scânduri (conjunctural) dispuse în formă de cruce, ea moare ca urmare a unor succesive traume fiziologice.
Dincolo însă de reconstituirea anecdotică a unei morți cu o istorie mai alambicată, miza cea mare a acestei abordări sunt mentalitățile religioase. Autoarea e o fină portretistă, sugerând subtile piste pentru interpretarea cursului evenimentelor tocmai prin sondarea vieților și minților celor implicați. Curs care e rezultatul unor opțiuni, la rândul lor motivate de anumite moduri de a-și concepe viața religioasă. Aceste mentalități sunt, inevitabil, rodul eterogenei culturi ortodoxe de azi. În fond, în principala sală de judecată a cazului Tanacu stă Ortodoxia reală. Ce aflăm, de fapt, citind aceste texte cu un ochi atent la detalii (subliniate, dar aparent neexploatate de autoare)? În primul rând că e ușor să devii duhovnic. Daniel Corogeanu avea, la 24 de ani, cu un trecut de fotbalist de provincie și cu studii de teologie rapid abandonate, autoritatea și responsabilitatea îndrumării sufletelor. Ca în cazul majorității celor ce au întemeiat mănăstiri în ultimul sfert de secol, nu a fost nevoie decât de inițiativă, de hotărâre și de acceptul unuia dintre ierarhi, în general animați de noua emulație a renașterii vieții monahale.
În astfel de condiții, conștiința unui asemenea ctitor poate ușor ajunge să-și legitimeze demersul pe șubrede fantasme mistice. Care nu diferă prea mult, în esență, de pretențiile de divină inspirație ale vreunui profet modern întemeindu-și propria sectă. La aceasta se adaugă dramatica (în consecințe) imaturitate spirituală a unor tineri lipsiți și de cultură teologică și de o temeinică experiență ascetică. În lumea ortodoxă (mai ales în cea rusă) se vorbește de ceva timp de îngrijorătorul fenomen al stareților tineri. Termenul de stareț nu vizează în acest context pe conducătorul unei mânăstiri, ci pe îndrumătorul carismatic (monah ori doar preot), cu o largă influență printre ucenicii săi (monahi ori laici). Care uneori nu e un bătrân înțelepțit de viață (și de o îndelungă asceză, cum erau cei din Rusia modernă, de când datează termenul în noua sa accepțiune), ci un tânăr cu o râvnă mai mare decât propriul discernământ. Dar, să nu uităm, ne aflăm în inima unui fenomen spiritual, a cărui configurație nu poate fi percepută cu ochiul liber și care nu izbește prin eventualele stridențe. În consecință, o asemenea ambiție spirituală poate face ravagii nebănuite fără a fi denunțată de nimeni ca nocivă. Cine îi certifică și cine îi verifică pe duhovnici? Dacă fenomenul stărețismului carismatic e unul de excepție și ca atare inevitabil răstoarnă orice perspectivă obișnuită, evaluarea uzualei practici preoțești a spovedaniei nu poate rămâne de domeniul inefabilului.
Tatiana Niculescu Bran intuiește că drama de la Tanacu a pornit de la o spovedanie – de aici și titlul ales. Nu doar că Daniel Corogeanu spovedea după ureche și era lipsit de o elementară cultură psihologică (și de necesarul, mai ales în cazuri delicate precum cel în cauză, tact terapeutic), dar reperele sale teologice erau discutabile. Și aceasta nu fiindcă inova, ci fiindcă aplica cu strictețe – fidelitatea față de tradiție e la mare preț în Ortodoxie – atitudini vehiculate necritic drept juste prin excelență. Printre altele, un insidios puritanism a pus stăpânire pe pastorația ortodoxă. Prima grijă a unui duhovnic e deseori de a verifica, invaziv ca un sexolog, puritatea vieții intime a penitentului. Irina Cornici, victima de la Tanacu, a murit virgină. Dar în mintea preotului ea ajunsese posedată de diavol fiindcă nu-i mărturisise la spovedanie că în adolescență nu fusese străină de masturbare și chiar de unele practici lesbiene (amănunte aflate ulterior de el de la prietena călugărită). Dincolo de faptul că era un suflet traumatizat de îndelungii ani de orfelinat (cu abuzuri de tot felul, lipsa afecțiunii unei familii, startul extrem de dezavantajat în viață), iar apropierea (chiar erotizată) de o tovarășă de iad era aproape singurul refugiu accesibil, cum e posibil ca un preot să ajungă să gândească astfel? Viața intimă a oricui e într-un fel ori altul problematică, încât a aplica grile de corectitudine sexuală e nu doar abuziv, ci și inuman. Ce a ajuns proverbialul discernământ pastoral? O listă de păcate clasificate în vreun îndrumar de spovedanie. Care corespunde prea puțin complexității vieții sufletești și e doar un prilej de culpabilizare prea adeseori nejustificată și oricum contraproductivă.
Biserica Ortodoxă a ajuns extrem de puritană din motive de oportunitate pastorală. Doar fiindcă cedează prea ușor ispititei de a recurge la un arsenal rudimentar, dar mereu rafinabil: șantajul conștiințelor. Mai ales când e vorba de împărtășirea euharistică, transformată în premiu moral implicit interzis nevrednicilor, amenințați cu represalii pentru orice transgresiune. Dar Daniel Corogeanu (ca mulți alți preoți cu ambiție spirituală) a preferat bunului simț vanitatea (și confortul moral) de a fi credincios tradiției – deși în sânul Ortodoxiei există, să nu uităm, tradiții concurente. O astfel de vanitate a crescut o dată cu perspectiva de a intra în rândurile selecte ale exorciștilor. În Biserica Ortodoxă, exorcismul nu e o practică curentă. Sunt puțini cei care își asumă un asemenea rol, în primul rând din teamă, pentru a nu suferi, ei sau apropiații lor, răzbunările celor cu care intră în luptă – diavolii. Problema, pentru un ortodox, nu e legitimitatea exorcizării, cum nu e nici cea a demonizării. Diavolii există și acționează. Din nefericire pentru naivi, acțiunile lor sunt mult mai subtile decât își închipuie. Orice ortodox cu oarecare discernământ observă că de data aceasta diavolul l-a posedat mai mult pe preot decât pe tânără.
Surprinzător, printre cei care l-au susținut ulterior pe Corogeanu au fost și câțiva dintre cei mai venerabili stareți ai momentului, motivați și ei de apărarea tradiției, dar și de suspiciunea că în joc e mai ales o perfidă acțiune de discreditrare a Bisericii. Solidaritatea lor (de breaslă) demonstrează și mai mult cât de reprezentativ e accidentul de la Tanacu pentru modul ortodox de a înțelege responsabilitățile morale. Dipticul Tatianei Niculescu Bran ne revelează însă nu doar lumea clericilor, ci pe cea a ortodocșilor obișnuiți. Psihiatrul care o tratase (vag) pe Irina Cornici era un om evlavios, care avea icoane în cabinet și citea René Guénon (cu tot ezoterismul și sincretismul nu tocmai pe placul stareților). Împăcat cu viața sa religioasă, psihiatrul se îngrijea mai puțin de calitatea actului terapeutic. El e unul din principalii vinovați ai tragicului deznodământ: evlavia nu l-a îndemnat să se ocupe cu mai puțină indiferență de un caz neatractiv – o orfană cu halucinații mistice. Alt amănunt semnificativ: o asistentă medicală la fel de evlavioasă a îndeamnat călugărițele să renunțe (în cazul tinerei internate) la calea psihiatrică în favoarea celai religioase – exorcismul. Dar portretul cel mai reprezentativ – apare în Cartea judecătorilor – e cel al avocatei Maria Ilisia. Ca foarte mulți dintre ortodocșii obișnuiți, e un amestec de misticism și pragmatism. Cu fireștile dileme morale ale profesiei de apărător (și) al ticăloșilor, cu o situație maritală amendabilă din perspectiva Bisericii, cu o soră care fusese la un pas de moarte din cauza unei vieți mânăstirești discutabile, dar mai ales cu experiența unei miraculoase vindecări de cancer, avocata îl avea drept mentor pe părintele Arsenie Boca (la mormîntul căruia, precum mii de alți ortodocși, se rugase pentru tămăduire). Cu o influență în continuare în creștere – unii militează intens din ultimii ani pentru canonizarea sa –, acesta a fost promotorul unei pastorații bazate pe o specială hermeneutică a vinovăției, care susținea printre altele și că păcatele se moștenesc de la o generație la alta. Iată încă o mostră contemporană a acelei venerabile culturi creștine a supraculpabilizării de care ne-au reamintit studiile lui Jean Delumeau.
Cazul Tanacu atenționează lumea ortodoxă asupra unor mari tentații: abuzul retoricii centrate pe păcat, jocul pastoral periculos cu dilemele de conștiință, autoritatea ilegitimă a duhovnicilor, obscurantismul misticoid (vehiculat și de opinii teologice receptate necritic), înlocuirea exigențelor morale cu evlavii în fond individualiste. Tatiana Niculescu Bran a oferit un dar salutar Ortodoxiei din România contemporană: a indicat câteva insidioase tumori duhovnicești. Acestea necesită de fapt adevărata exorcizare, una însă mult mai subtilă. Dar un astfel de demers a rămas dezolant de singular. Fiindcă oglinjoara sa nefermecată a contrariat așteptările unei confesiuni care preferă autoflaterea.
