Noiembrie, vremea conferințelor. La aproape 25 de ani după căderea comunismului, retrăim parcă vremuri interbelice. Lumea merge la conferințe, retorica e la putere. La Cluj, ţin conferințe oamenii de afaceri (întâlnirile Tedx), literații (Eugen Simion, despre existențialismul românesc, la Facultatea de Litere, Mircea Martin, despre radicalitate în cultură, la Studii Europene), teologii. Aceștia din urmă au organizat în sediul nou al Facultății, din cartierul Mărăști, un șir de conferințe naționale și internaționale, al căror amfitrion a fost Vasile Stanciu. Recent întors din Germania de la studii, Paul Muzicesco îmi face o propunere indecentă: să-mi revizitez fosta facultate. OK! Dacă a vrut scandal, treaba lui: trag pe mine o pereche de blugi rupţi în genunchi, ies din casă, ajung la noul sediu al facultăţii, care e la o aruncătură de băţ de Aurel Vlaicu, şi parchez pe locul secretarului, cică. Când intru, Stanciu, decanul, se uită cam urât la găurile din blugii mei. Am, totuşi, plăcerea să-i urmăresc pe câțiva dintre aceia care au conferențiat și să mă întâlnesc cu foști colegi din vremea scurtei mele studenții de altădată. Îi revăd cu bucurie pe părintele Șanta, pe părintele Chirilă, pe Liviuţ și pe alți oameni de ispravă, și apreciez cuvântul cald rostit în deschidere de către Î.P.S. Andrei, căruia i-am admirat și răbdarea cu care a urmărit da capo al fine expunerile științifice. Paul s-a instalat lângă mine şi muşcă pe ascuns dintr-un măr, amăgindu-se că ar fi la adăpost de privirile indiscrete, mirate, ale cadrelor cu epoleţi bisericeşti. Mestecă încet şi înghite cu sete. Mă pufneşte râsul (bătu-te-ar Han-Tătar, Muzicescule), dar mă abţin. Mă întreţin cu Nicodim, fostul meu coleg, un băiat excelent, unul care merită preoţia, nu ca atâţia alţii.
Dintre conferințe, mi-au reținut atenția în mod special intervențiile părinților Ștefan Iloaie și Stelian Tofană, precum și cele ale mai tinerilor Nicu Turcan și Dinu Gr. Moș, în cadrul dezbaterilor despre profesorii de altădată ai Teologiei clujene – între ei pr. prof. dr. Isidor Todoran și arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, vedetele incontestabile ale discursurilor serii. Totuși, momentul care m-a provocat mai mult decât altele a constat în „mărturisirile” părintelui Tofană, care, lăsând deoparte rigorismele academice, s-a declarat pe sine, nu fără argumente, discipol al părintelui Ioan Bunea – unul dintre evocații serii. Iniţial, nu înţeleg, dar mă luminez treptat. Mi se confirmă, de fapt, ceea ce ştiam cu câţiva ani în urmă: Tofană e partizanul spiritului raționalist, intransigent, necruțător, performant. Nu cred că a surprins pe nimeni, mai degrabă a explicat exigența cu care (și în care) profesorul de astăzi caută să-și formeze studenții. Pe mine, însă, origenian & dickensian cum mă aflu, m-a pus puțin pe gânduri această demonstrație de forță: nu cumva duhovnicia, spiritualitatea autentică rămân prea în urma ambiției științifice, a proiectelor acestora paideice, covârșitoare, demne de orgoliul şi încrâncenarea unui Noica sau chiar ale unui Adrian Marino? Teologia, slavă Domnului, nu e doar filologie orgolioasă, teologia e libertatea spiritului. De Literă suntem sătui. Vremea conferințelor trebuie să aducă nu doar exigența, exactitatea, rigorile cratyliene și încremenirea în proiect, dimpotrivă, ea trebuie să fie și o vreme a reîntoarcerii, firește, carteziene, la Spirit, la duhovnicie, la existența noastră cum o fi ea, mizerabilă, migratoare, inegală cu cea de toate zilele. Cu atât mai mult, microfonul unei conferințe teologice și identitatea care i se dă, cu fiecare vorbitor, nu trebuie să fie străine de identitatea unui Amvon duhovnicesc, recuperator, îmblânzitor și mângâietor al suferințelor. Altfel, rămâne un microfon închis, dindărătul căruia un personaj gesticulează mut.
