Pe măsură ce haosul creşte în jurul nostru iar viitorul devine tot mai incert, lucrurile din inimă devin paradoxal mai simple decât niciodată. Pentru că doar în inimă lucrurile sunt simple: un prieten. O prietenă. O mamă. O iubită. Un tovarăş.
Pe vremea lui, Saint Exupery zbura noaptea cu avionul peste Argentina şi vedea de sus luminile pe pământ şi îşi imagina că peste tot unde e lumină sunt prieteni, oameni buni. Era inima lui, inima Micului Prinţ.
Noi am mers mult mai departe decât el, în principiu supravieţuim, dar atât, şi doar uneori prindem sclipiri de priviri, de lumină în ochi, de speranţă, de surâs, în timp ce zburăm printre sutele de oameni care ne intersectează drumurile zilei.
Suntem fiecare dintre noi un “mic prinţ” incognito care survolează pierdut deşertul tonelor de umanoizi care umplu metrourile şi blocurile înconjurătoare.
Problema noastră e să reuşim ne recunoaştem.
Şi, dacă se poate, să ne întâlnim.
Să redescoperim inima în context de sfârşit de lume.
Ea există încă. Ce nu mai există, e răspunsul la dorinţele clasice ale inimii.
De exemplu, vrem înţelegere, poate că nu mai primim decât o privire. Sau vrem o privire, poate că nu mai primi decât un mail. Vrem un cadou, poate că nu mai primi decât cadoul de a nu primi o lovitură în gură, în CV, în orice loc care ar putea să doară. E şi acesta un cadou, tăcut, dur, ciudat, dar mai preţios decât zeci de alte cadouri care apoi sunt amare, sau nu folosesc la nimic.
Oamenii aşa cum au existat ei dintotdeauna nu au murit, deci inima lor nu a murit. Doar că inima lor s-a ascuns în spatele miilor de oameni care doar se văd şi care nu par să facă nimic “din inimă” ci doar “din nevoie”. Cum să existe o inimă care bate doar din nevoie?
Deci, dincolo de tot ce avem de făcut azi, mâine, şi sunt probabil vreo 200 de activităţi pe zi, mai e ceva de făcut: să ridicăm cimentul de deasupra inimii care susţine o viaţă trăită “doar din nevoie”. Altfel spus, o inimă care trăieşte împotriva ei.
Bono avea dreptate: “The Heart is a bloom, Shoots up through the stony ground” (Beautiful day)..
Soluţia e să mergem până la capătul singurătăţii, al zidurilor, pereţilor, al cimentului sufletesc, până acolo unde se aude iar inima printre cărămizi şi ruine.
Toţi cei care trăiesc azi mai mult decât “din nevoie” au ajuns într-o bună zi la acel subsol întunecos unde se aude, printre ruine, doar inima.
Nu e orice inimă. E cea mai frumoasă inimă din istorie, pentru că e cea mai inutilă. Deci, e cea mai frumoasă. Inima noastră, a celor care nu mai pot vedea bine decât inima, pentru că tot restul e pierdut în spaţiu, haotic, revoltător.