Calea bună a inimii. Despre fraternitate

Am organizat ani de zile tot felul de proiecte unde oamenii se mai şi certau, şi am luat parte la sute de momente în care oamenii povesteau probleme de negociere, comunicare, acceptare. Sunt zodia Fecioară, ştiu să împac oamenii. Dar parcă tot mai puternic îmi apare în faţă realitatea celuilalt, atunci când celălalt chiar nu e ca mine – vrea altceva, face altceva, gândeşte altceva, şi chiar nu am cum să schimb în nici un fel asta.
Nu prea am repere pentru acest tip de moment de face-to-face, şi nu îmi place deloc să citesc tehnici de negociere care parcă fac din genul uman o adunătură de idioţi şi de handicapaţi care trebuie doar manipulați. Singurul meu reper, de ani de zile şi încă azi, e o poveste despre un leader, şi anume Francisc din Assisi. Francisc a inventat un nou ordin religios, brusc, şi în câţiva ani erau 5000 de franciscani în toată Italia. Evident, au început să meargă în toate direcţiile, să experimenteze dincolo de intuiţia fondatorului, iar Francisc, la fel ca orice părinte din ziua de azi, a trebuit să accepte că ai lui copii nu sunt roboţi, nu sunt nişte obiecte făcute la comandă, sunt doar „ieşiti din experienţa lui”, dar cu un destin propriu. E vorba de destin: destinul meu nu e al celuilalt, cum am putea atunci, până la urmă, să sperăm vreodată la unitate?
Ei bine, sunt tehnici de negociere, dar până unde putem negocia? Iar când am ajuns la capătul negocierii şi ne trezim în fata alterităţii absolute, din motive de diferenţă de sex, idei, bani, interese, religie, politică, din orice motiv, ei bine care e secretul?
Francisc a trecut prin criza vieţii lui, povestită de Eloi Leclerc, un franciscan supravieţuitor al lagărului nazist de la Dachau (şi totodată, interesant, fratele lui E. Leclerc, cel cu magazinele), în bestseller-ul “Sagese d’un pauvre”, o carte mica de 100 de pagini. O să revin aspra cărţii, care e cartea mea de căpătâi.
Secretul ar fi că, atunci când nu mai poţi să îi schimbi pe celalţi, e momentul să îi iubeşti. Aşa cum sunt. Iubirea, sigur în sensul creştinesc dar şi aristotelic adică „ceva pentru celălatl, pentru ce e el”, – ei bine umple spaţiul de neputinţă şi de inactivitate. Şi reveleaza totodată că ceva pute în toată nevoia de a aranja şi de a negocia la nesfârşit: e un mare activism în toate astea. Celalalt e doar un pion dintr-o tablă de șah în care eu joc cu mine insumi, sau cu linia orizontului, şi atât. Ceea ce nu e corect, nu e uman, și mai ales nu e durabil.
Durabil e să ma integrez şi eu in linia orizontului, spre care merge însă şi celălalt. Durabil e să merg până în pielea celuilalt. Şi durabil e să iubesc ceea ce nu mai înteleg, nu doar ce înţeleg.
„Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le are”, nu-i aşa? Dar este un corolar, acele ratiuni intra in joc cand ratiunea si-a terminat aşii din maneca. Inima, aparent mai slabă de înger, mai prostuţă, e de fapt mai puternică pentru că poate merge în continuare acolo unde raţiunea abdică, unde nu mai urmează decât să scoţi pistolul sau să ridici mâna la luptă.
Dar trebuie să ajungem acolo. Toate chestiile astea cu non-violenţa, cu compasiunea, etc., par apă de trandafiri atunci când le citeşti seara singur pe un balcon. Dar atunci când te-ai luptat cu angajatii, prietenii, familia ta, cu armele şi ratiunea şi mainile şi ajungi la capatul puterilor, şi iti dai seama că mai e o punte posibilă, un pod parcă mult prea indepărtat dar unicul pe unde se poate trece, atunci intelegi că legăturile dintre oameni se desfac, poate, cu gândul, dar se fac cu inima, înainte de orice gând, deci gândurile sunt, iremediabil, false – adică nu pot să cuprindă realitatea unei relaţii.
Si trebuie, dar numai atunci si nu înainte, să iei calea iubirii.
Iubindu-i pe ceilalţi, devii părintele lor spiritual, în cazul lui Francisc de Assisi. El a devenit mai mult mentorul lor atunci când i-a acceptat aşa cum nimeni nu i-ar fi acceptat, decât la începutul drumului, când doar a inventat un nou stil de viaţă şi era mentor doar în calitate de exemplu, nu de părinte.
Sau, oricum, pentru fiecare dintre noi, devii „omul durabil al celorlalţi”. Pe când cei care negociază nu sunt oameni durabili, sunt doar „oameni de moment”. (Mă refer la cei care negociază din principiu şi doar asta fac şi doar la asta se gândesc). Pentru că „Rezolvarea” înseamnă de fapt finalizarea brutală a relaţiei şi a sensului relaţiei.
Şi aici vedem un sens al certurilor, disensiunilor”: nişte relaţii care merg de la sine sau se „rezolvă, se aranjează”, sunt de fapt relaţii care sunt operationalizate, iar relaţia e doar un obiect din decorul mai mare al vieţii personale. Pe când nişte relatii de care te loveşti, te izbeşti, încă si incă, o iei pe toate părtile dar nu poţi merge mai departe, şi nu vezi o ieşire completă din acea situatie, sunt, tocmai , relaţii care ajung să ne definească. Relaţii care domină, apoi, restul vieţii. Şi e bine să fie aşa.
Sigur că relaţia care te domină ar fi bine să nu fie una masochistă sau distructiva, dar oricum, nu e mai bine aşa, decât să te domine vântul rece si mai ales gol care sufla în parcul de langă apartamentul tău, singurul tău reper, singura ta definitie ca om… “un tip care a locuit lângă parc”? Nu cumva o relaţie acceptată până la capăt de doar un an de zile ne defineşte mai mult decât ani de zile de plutire într-o lume fără un destin clar? Nu cumva relațiile “fac” un destin, chiar dureros dar un destin, mai mult decât încercăm noi sa facem ceva cu timpul vieții noastre?
Oricum, Francisc e primul care a definit, din acel timp medieval, ideea de „fraternitate”, ceva ce uneşte oamenii dincolo de faptul că ei sunt conştienţi – mai mult sau mai puţin – de faptul că sunt în relaţie (pozitivă sau negativă chiar). Pentru Francisc, care a acceptat ca miile de fraţi ai lui să aibă propriul destin, unitatea între oameni există dincolo de ce simt sau conştientizează ei.
Relaţia bună dintre oameni este rădăcina, şi nu finalul relaţiilor.
Relaţia cu R mare există înaintea oricărei relaţii pe care noi o construim conştient, iar dacă non-violenţa pare ceva negativ în care violenţa ar fi originea, acceptarea e de fapt originea, începutul relaţiilor umane. Iar acceptarea celuilalt e doar o cale de a ajunge la adevăr: celălalt nu e produsul minţii sau al strategiei mele, nu am ce „să fac cu el”, nu am cum să îl inventez dealtfel.
După care sigur că e bine să mă trag lângă cei care merită, sunt destui, dar cu o schimbare completă de atitudine: nu mai sunt creatorul. În clipa în care accept că nu sunt creatorul celuilalt, şi deci nu pot să îl şterg cu buretele, şi că istoria vizibilă a relaţiei mele e jalnică dacă m-a dus la dorinţa de a-l şterge cu buretele pe celălalt, mă liniştesc.
Pentru că în acelaşi moment poate că celalalt gândeşte acelaşi lucru.
Şi măcar despre asta avem amândoi dreptate. Deci, ceva ne uneşte. De acolo se poate pleca, din nou, fără iluzii de această dată.
Iar adevărul de dincolo de iluzii, dur pe ce măsură ce îl accepţi, la finalul acceptării devine unica şansă a unei prietenii solide şi care devine din nou “ca de început”: aşa cum era, inocentă, dinainte să ma gândesc că vreodată ceva ar putea fi șters cu buretele, atunci când mă gândeam ca totul va fi durabil.
Doar că acum, după ce am trecut testul, e “pe bune”.
Deci, la început, a fost inocenţa. Apoi a fost lupta corp la corp, suflet la suflet. Iar dacă am avut curajul să mă predau inimii mele, şi nu minţii, la final va fi, până la urmă, intimitatea. Sau fraternitatea, după caz.
Fraternitatea nu e la început, aceea e doar tovărăşia din noroc. Fraternitatea e întotdeauna la sfârşit, e cea mai mare victorie a omului asupra lui însuşi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *