Christopher Hitchens nota resemnat că dintre toate tipurile de solidaritate umană, cea generațională este cea mai puțin impresionantă. N-ai niciun aport la faptul că te-ai născut. Ca să fii un membru al generației `de după `89`, de exemplu, nu trebuie decât să te naști în perioada respectivă, „ca un vin select, doar că nu la fel de bun”. Desigur, referindu-ne la prezent, dacă simți aerul schimbării şi ești pregătit să fii purtat de el, să ștergi orice urmă a mentalității scabroase a generațiilor anterioare, atunci chiar poți susține că ești un membru al generației `90, al generației anti-comuniste (evit, din cauza unor conotații ce sper să fie evidente, prefixul post-). Ne leagă idei, nu ani de naștere. Mă interesează mai puțin spiritul revoluționar şi evenimentele din Decembrie `89. Cu toate astea, datorită unor oameni mult mai curajoși ca noi, am avut norocul să ne naștem într-o perioadă favorabilă. Şi începem să ne dăm seama de asta.
Deznodământul celor mai recente alegeri prezidențiale m-a surprins plăcut. Mă interesează foarte puțin spre deloc că a câștigat sibianul. Bravo lui. Dar a fost impresionant cum, pentru prima dată după Revoluție, o generație de indivizi care a văzut dincolo de minciuni, care a fost expusă regimurilor politice mai plăcute, mai civilizate şi mai moderne ale unor democrații adevărate s-a unit într-un scop. OK, am rezolvat politicul. Dar cum rămâne cu mediul cultural? Din păcate, încă există rămășite ale unor vremuri ce speram să fi trecut. O să mă refer doar la domeniul muzical. E clar că nu am nicio autoritate (în sensul ăla) şi îmi puteți contesta opiniile ocazional agresive; aveți, datorită oamenilor menționați anterior, posibilitatea să nu luați de bună nicio afirmație care pare să vă sfideze bunul simţ.
Situația muzicologiei românești este dezastruoasă, în mare datorită faptului că majoritatea scrierilor de referință au fost publicate în perioada comunistă. Spre deosebire de mediul literar, cenzura nu a fost neapărat cauza problemei, ci lipsa surselor, aproape toate referințele fiind la cărți rusești. Suspectez că situația s-a îmbunătățit în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Recunosc, nu am citit prea multă muzicologie românească contemporană, dar am avut ocazia să răsfoiesc niște cărți de referința. Am închis volumele respective cu o lipsă totală de satisfacție intelectuală. Am avut impresia că noua generație de muzicologi încă preaslăvește în genunchi marii muzicologi ai trecutului glorios al patriei, sau măcar pe cei care şi-au făcut instructajul în perioada respectivă. Just, poate unii dintre aceștia din urmă nu au crezut trup şi suflet în doctrina comunistă, dar nici dizidenți n-au fost. (Desigur, unii dintre muzicologi au trăit cu ceva vreme înainte de perioada comunistă, dar tocmai această distanţă în timp ar trebui să ne facă să fim măcar sceptici la scrierile lor.)
Limbajul din scrierile muzicologice contemporane e cea mai vizibilă (şi, implicit, cea mai deranjantă) problemă. Îmi place să-mi imaginez că la un moment dat a fost găsit caietul cu expresii frumoase al marelui muzicolog Z şi a fost distribuit între muzicologii actuali, cu scopul de a fi folosit în momentele de lipsă de inspirație. Nu știu cum poate cineva să deschidă un volum de muzicologie fără a se ploconi cu dezgust la calitatea prozei. Dacă tot l-am invocat anterior, Hitchens afirma că un scriitor adevărat ar trebui să scrie mereu ca şi când ar scrie postum. Ai noștri muzicologi par să urmeze aceeași idee. Dar parcă totuși altfel.
Subiectele abordate sunt şi ele o mare problemă. Ştefan Niculescu afirma, referindu-se la programul de la Ateneu, că suntem mai degrabă contemporani cu Beethoven decât cu generația actuală de compozitori. Şi totuși, sincer, chiar avem nevoie de a miliarda carte despre Beethoven? Pe lângă faptul că e destul de improbabil ca Prof. Univ. Dr. XY, de la biroul său din București, să descopere vreun secret despre „titanul din Bonn” (nu m-am putut abține!), există atât de multă muzică pe planeta asta încât e aproape imoral, din punct de vedere cultural, să ne concentrăm doar asupra unei elite muzicale ce nici măcar nu mai e relevantă social de sute de ani (da, din păcate, la ora actuală Bieber e mai relevant decât Beethoven).
Simt critica faptului că mă concentrez pe efecte şi mai puțin pe cauze şi pe contextul social. Cum era să se dezvolte în România vreun mare muzicolog sau mare compozitor având în vedere că noi am fost vai de capul nostru atâta timp? Știm cu toții că din punct de vedere cultural românii nu au dus-o prea bine de-a lungul istoriei. Când a venit Liszt intr-unul din turneele sale a fost nevoie să se aducă un pian din ceea ce e acum Ungaria, pentru că noi nu găzduiam niciunul în ţară. (Informația e luată dintr-o carte scrisă de muzicologul XYZ, așa că tratați-o ca atare.) Cu toate astea, ușor ușor a început şi România să ajungă la standarde vest-europene. Muzicieni români au fost trimiși în afară să studieze alături de mari profesori, la unele dintre cele mai prestigioase universități ale vremii. Întorcându-se, au înființat şcoli de muzică şi o universitate de profil. Inițial nu era nevoie să fi prea educat din punct de vedere muzical ca să ajungi absolvent al universității de muzică. Dar ce era să facem? Era nevoie de un punct de plecare. Treptat, au reușit să nu mai fie copii ale profesorilor lor, au adaptat folclorul românesc şi uite așa ne-am făcut o voce pe plan internațional (deși una foarte mieunată). Ca student al aceleiași universități, mi s-a spus constant că anii `50 au marcat punctul în care România s-a sincronizat cu marile şcoli componistice mondiale. (Având în vedere că deja vorbim despre perioada comunistă, permiteți-mi să fiu măcar puțin sceptic referitor la această idee. Vorba aia, şi Kim Jong-il a compus șase opere pentru necrocraţia lui nord-coreeană). Câțiva ani mai târziu am aflat şi de ce era, oarecum, adevărat ce mi se spusese şi de ce conta mai mult efectul decât cauza pentru care am ajuns cum am ajuns.
Am avut norocul să interacționez pe perioada masteratului cu indivizi (foarte bine pregătiți) din Regatul Unit al Marii Britanii şi din Statele Unite. Nu prea știau ei unde să mă plaseze geografico-muzical şi nici nu au fost în stare să numească un compozitor român (deși unul a încercat, susținând ca Ligeti era român, lucru semi-adevărat), dar dezamăgirea a trecut în momentul în care am aflat ca știau totuși cine a fost Enescu şi că îi cunoșteau lucrările (era mai puțin important că-l considerau francez). Nu auziseră de altcineva. Mi s-a părut ciudat, dar în același timp justificat. Ȋn ţară, în anumite cercuri, auzi constant de genialitatea compozitorului X, compozitoarei Y şi așa mai departe. Recunosc, nu am împărtășit niciodată părerea asta. Daca nu plecam cu durere de cap de la vreun concert de muzică clasică contemporana românească (chiar şi de la cele cu program format din compoziții ale unor studenți ai generației „emancipate”), măcar plecam îndoit de capacitatea mea de a înțelege muzica. Începusem să dezvolt o reacție aproape pavloviana la astfel de concerte, așa că atunci când am hotărât să văd ce se compune peste Canal/Ocean am optat pentru varianta audiției virtuale. (Plus, era o metodă bună de a asculta fără blestemul întrebării „Cum ţi s-a părut?”.) Şocul a fost mai mare decât mă așteptam. Nu exista (cel puțin din punct de vedere sonor) nicio diferență între lucrările din România post-`90 şi cele din Marea Britanie şi SUA. Evident, metodele prin care compozitorii Estici şi cei Vestici ajungeau să compună „capodoperele” erau total diferite. Explicațiile lucrărilor descriau de la shamanisme pana la cele mai complexe teorii din fizică. Păcat că indiferent de metodă sau ezoterism, rezultatul era același. Ȋncă suntem oarecum sclavii zeitgeistului muzical impus de Schoenberg şi toți cei care i-au urmat. Ȋn dorința nebună de individualitate ajungem să sunăm cu toții la fel. Cum am menționat în articolul precedent, nu știu încă cum putem rezolva dilema aceasta, dar opțiunea exorcizării spiritului vremii pare viabilă.
Probabil cel mai important drept câștigat în urma Revoluției este cel la libera exprimare. Asta nu înseamnă numai să poți spune public tot ce crezi şi ce simți, ci şi dreptul să contești autoritatea. Prea mult timp oamenii au fost învățați ce să gândească şi nu cum să gândească. Sunt încrezător în generația mea şi sper că o să poată să conteste autoritatea marilor muzicologi sau compozitori ale căror idei, nedistilate de trecerea timpului, riscă să adoarmă rațiunea. Şi știm cu toții că somnul rațiunii nu creează niciodată ceva bun.