Alina Diaconu, scriitoare argentiniană de origine română.

Alina Diaconu trăiește și scrie în Argentina, la Buenos Aires. S-a născut la București, România. În 1959 a plecat cu părinții în exil la Buenos Aires. Între 1968 și 1970, a trăit la Paris. În afară de autor de romane de ficțiune, a fost editorialist la revista „Cultura” și colaborator la principalele ziare argentiniene. A primit bursa Fulbright, care a adus-o în SUA  în 1985 şi, în 1994, premiul acordat de Academia Română de Arte și Științe din SUA.

A scris şapte romane, iar „Penultima călătorie” și „Noapte bună, domnule Profesor”, traduse şi în româneşte, au obținut prestigioase premii.

adiaconu2

În 1998 a publicat o colecţie de interviuri cu Borges, Cioran, Girri, Ionesco și Sarduy. În 2002 a publicat  romanul „O femeie secretă” la Fundația Internațională Jorge Luis Borges, iar în 2005 „Intimitățile exitenței”, carte de  poezii și aforisme.

adiaconu1

În 2009 i s-a mai tradus în româneşte „Avatar” și a fost omagiată la Ambasada Argentinei din București, unde i s-au conferit o serie de  distincții.

Aceasta este Alina, prietena mea din copilărie, a cărei plecare din România a fost prima şi cea mai năprasnică despărţire din viaţă. Aveam s-o revăd în România, unde a revenit de câteva ori, dar şi mai târziu, la Montreal.

Părinţii noştri erau prieteni. Când fratele meu era bolnav, dormeam la Alina. Mama ei, Varinca Diaconu, era artistă în legătoria de cărţi în piele. Cum se poate uita o casă plină de tablouri de Petraşcu, Ciucurencu, Iser, Pallady? Ochii albaştri ai Alinei şi ai mamei ei au fost imortalizaţi într-un tablou de Ciucurencu, care trona în living.

Spunea Alina în interviul intitulat „Cu Alina Diaconu despre Borges” de Theodor Tudoriu, „România Literară” nr.22, 2006:

„..iată ce s-a întâmplat cu colecţia noastră de Petraşcu, Ciucurencu, Pallady, Iser. Era o colecţie pe care tatăl meu o constituise înainte de instaurarea comunismului. Când am decis să emigrăm, a vrut să o vândă unui muzeu, pentru că includea unele dintre cele mai bune tablouri de Petraşcu şi Iser. I s-a propus însă un preţ de nimic, dar efectiv de nimic. Atunci cred că a vândut trei tablouri, dintr-un total de şaptezeci. A fost atât de supărat de faptul că se minimiza valoarea pânzelor din colecţie încât a preferat să le facă cadou. Când prietenii, rudele, vecinii veneau să se despartă de noi, înaintea plecării, tatăl meu le dăruia câte un tablou. Acesta a fost sfârşitul colecţiei, cu excepţia câtorva portrete de familie care au fost salvate cu ajutorul unor diplomaţi şi care se află acum aici. Dar restul colecţiei s-a făcut pulbere”. 

 Mama ei organiza în fiecare an serbarea pomului Crăciun, pe care am descris-o în „Gânduri printre rânduri” (Ed. Archaeus 2001):

„Sărbătorirea cu pom se făcea la prietenii părinţilor mei, care aveau o fetiţă de varsta mea, Alina. Cum casa lor era încăpătoare, se adunau acolo nu numai copiii cu părinţii lor, ci şi o mulţime de adulţi fără copii, scriitori, doctori, avocaţi, oameni de artă, într-un cuvânt intelectuali […]Când ceremonia începea, uşile duble se deschideau, luminile se stingeau şi se pătrundea în camera părinţilor Alinii, unde trona un imens brad împodobit cu globuri şi jucărele. Tablourile de Petraşcu, Iser sau Ciucurencu care ornau pereţii camerei că într-o expoziţie dispăreau în umbră şi nu se mai zarea decât maiestuosul copac cu lumânări şi artificii. La un semnal începeam să cântăm în cor „O brad frumos” şi din umbră îşi făcea încetişor apariţia Moş Crăciun ,cu barbă albă, gârbovit şi îmbrăcat într-un halat roz (nu roşu), trăgând după el un cărucior plin cu cadouri[…] Eu eram mută de bucurie şi emoţie. Nu mă deranja că pe sub halat se vedeau pantalonii unuia din invitaţi sau că acel cărucior era de fapt căruţul de păpuşi al Alinii. Mi se părea normal ca Moş Crăciun să folosească obiecte din casele pe care le cutreiera. Credeam sincer în el şi pentru mine n-avea nici o importanţă dacă persoana care îl încarna era unul dintre invitaţi[…]Jocul imaginaţiei în care copiii erau antrenaţi de Crăciun mi-a rămas adânc gravat în suflet. Iar astăzi, privind în urmă, mi se pare că adulţii intraseră în joc poate chiar mai mult decât copiii. Căci ce altceva decât fantezia şi visele le-au dat intelectualilor din acea vreme forţa de a străbate cu capul sus sumbra perioadă a dictaturii staliniene?”

Condiţiile politice ale vremii au fost motivele plecării familiei Diaconu „în exil”, cum spune Alina în acelaşi interviu:

…”spun „exil” pentru că situaţia părinţilor mei era foarte specială. Amândoi erau intelectuali, tatăl meu – Aurel Vladimir Diaconu – era critic de artă. Era şi avocat, dar nu profesa pentru a se putea dedica criticii de artă. În epoca lui Gheorghiu-Dej a fost numit redactor-şef al unei reviste de artă difuzată în străinătate, „L’art dans la République Populaire Roumaine”. Publica, de asemenea, articole despre artă, pentru că era critic şi colecţionar…. Într-o zi, tatălui meu i s-a spus că ceea ce face este foarte bine, dar că ar trebui să înceapă să scrie despre actualitate, nu despre trecut. Iar actualitatea era realismul socialist, pe care el îl detesta. Ar fi fost o trădare a propriilor convingeri să vorbească elogios despre ceva ce nu-l interesa. În ziua aceea, tatăl meu s-a întors acasă şi i-a amintit mamei mele că, la un moment dat, ea propusese să emigreze în Argentina (unde avea o soră). „Ar trebui să facem demersurile necesare, pentru că ceea ce s-a întâmplat astăzi este un avertisment. Se ştie, întâi ţi se dă un avertisment, apoi eşti obligat să îţi faci autocritica şi pe urmă eşti dat afară”. A preferat să plece în loc să accepte să se compromită.” 

Prietenia mea cu Alina Diaconu este cea mai veche şi a rămas, probabil, cea mai puternică din viaţă mea. Rândurile de faţă, din preajma Crăciunului, sunt scrise în memoria neuitatelor „serbări de pom” petrecute împreună. Un gând pios talentatei Varinca Diaconu, mama Alinei.

Un comentariu

  1. Ce lume minunată a apus prin fiecare din oamenii aceia care au vrut să stea drepţi, să nu se plece ca să nu vadă ţărîna fiecărei zile. Frumoase amintiri, m-au emoţionat. Vă mulţumesc pentru că nu le-aţi ţinut ferecate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *