După ce a fost invitată la Festivalul Internațional de Literatură de la București din 2013, Zeruya Shalev (cea mai apreciată scriitoare contemporană din Israel), a revenit de curând în atenția cititorilor din România, când a devenit laureata Premiului „Femina Étranger”, ediţia 2014, pentru romanul Fărâme de viaţă. Ediţia în limba română a romanului a fost publicată în colecţia „Biblioteca Polirom” (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu), în anul 2012, traducerea din limba ebraică fiind semnată de Ioana Petridean.
Zeruya Shalev și-a dorit să fie psiholog și chiar a jucat acest rol în armata israeliană, însă empatia profundă care o lega de oameni a împiedicat-o. Și-a folosit însă această sensibilitate extremă pentru a scrie literatură. O literatură ce se remarcă prin acuitatea percepției – migăloasă, scrutătoare, capabilă să desfacă și să exploreze în profunzime. Fărâme de viață este un roman psihologic care coboară adânc în abisurile conștiinței și explorează vina, boala atașată relațiilor dintre bărbați și femei, dar mai ales dintre părinți și copii. Într-un interviu acordat în timpul vizitei în România, autoarea declara: „mă atrage mai mult analiza dificultăților și conflictelor din anumite relații, pentru că acestea sunt situațiile care cheamă schimbarea și aduc la suprafață adevărata natură a oamenilor, mai degrabă decât rutina, relaxarea. Aceste conflicte sunt ca un cutremur. Totul iese la suprafață. Ele nu conduc la sfârșitul iubirii, ci la o cunoaștere mai adâncă a propriei persoane și a celuilalt”. Zeruya Shalev vede în natura umană cea mai complexă, provocatoare și captivantă realitate din univers: „complexitatea, fragilitatea, conflictele și contradicțiile, copilăriile, orbirea, tânjirea după dragoste, dorința de a fi fericit, alături de forțele autodistructive – toate aceste lumini și umbre sunt surse de fascinație, compasiune și inspirație”.
Hemda Horovitz este personajul central al romanului și, ca și autoarea, este născută în kibbutz. Are în jur de 80 de ani, este văduvă, are doi copii și își trăiește ultimele zile din viață, măcinată de o boală care îi oferă o altă perspectivă asupra întregii lumi care o înconjoară, de la sentimentele celor doi copii și amintirile din copilăria traumatizantă, până la distanța ce trebuie străbătută ca să ajungă la fereastră. Imaginea obsedantă a vieții sale este aceea a lacului pe malul căruia a crescut și ale cărui povești au devenit parte a ființei ei. Lac ce îi accentuează sentimentul efemerității și al zădărniciei: „ce au fost toți anii aceia și pentru ce, dacă nu au lăsat nicio amprentă, dacă în cele din urmă n-a rămas decât o fetiță arzând de dorința de-a se scălda goală în apele lacului ei”. A fost o copilă ciudată, visătoare, răspunzând cu povești la întrebări simple, incapabilă să se adapteze la viața din kibbutz. Căutând vinovați în afara sa, părăsește kibbutzul, dar viață nu găsește. În ultimele fărâme din timpul rămas, retrăiește obsesiv, pe scena minții, întâmplări ale propriei vieți, evenimente aparent banale care au influențat decisiv raportarea la propriii copii și apoi a acestora la partenerii sau copii lor.
Vântul înfrângerii bate peste toate personajele romanului. Hemda este singură, neînțeleasă, așa cum de altfel trăise toată viața, rănită de atenția searbădă a copiilor, târându-și povara minții în care prezentul și trecutul se amestecă de-a valma, supraviețuindu-și parcă sieși pe ruinele unei vieți care semănase mai mult cu moartea. Conștiința sa este încărcată peste puteri, toate amintirile sunt dureroase, strângând-o ca într-o menghină, în cămăruța strâmtă, pătrată și apăsătoare. Încearcă să rememoreze totul, luptând astfel cu uitarea care pentru ea înseamnă inexistență. Și câtă amintire, atâta durere. Obsesii extrem de durerease se strâng în minți ca un bulb încâlcit și purulent. Zeruya Shalev excelează în a surprinde relațiile dintre părinți și copii (revoltă, frustrare, nevoia de dragoste și de protecție, resentimentele, frica, nevoia de a dărui etc.), în aceeași măsură în care se strecoară în mintea personajelor și realizează o pătrunzătoare analiză psihologică. Asta și grație ușurinței cu care apelează la stilul indirect liber, dar și la jocul cu planurile temporale și cu perspectivele. Incoereța și pregnanța obsesiilor, surprinderea unor sentimente rușinoase funcționează ca o tăietură în carne vie, mai ales atunci când, în învălmășeala gândurilor, între iubirea provocată de lovituri și durerea provocată de iubire nu este nicio diferență.
Copilăria plină de frustrări, ideologia inflexibilă și căutarea identității în viața obligatoriu colectivă a kibbutzului reprezintă alte linii pe care curg nerostite gândurile personajelor. Senzația că, deși reușești să alergi, constați că nu ai unde – se răsucește adânc în ele. Dorințele se transformă în capcane, echilibrul dintre amintiri și dorințe se spulberă: „brațul balanței ce susține amintirile se prăbușește, pe când brațul ce susține dorințele e ușor ca o pană”. În orice moment durerea explodează în miezul ființei, ca și nevoia de ajutor. Recurgând la metafore inedite și puternice, scriitoarea îi oferă cititorului un tablou în care se poate urmări, sub microscop, micșorarea spațiului pe care îl ocupă omul în interiorul său, odată cu strângerea locului ocupat în lume. Lupta cu aceleași întrebări, neputința de a se elibera prin răspunsuri lăsate în urmă se transformă în focare adânci de durere. Femeile din roman au senzația copleșitoare că și-au trăit viața pe latura ei negativă, cu atât mai mult cu cât și-au pus speranța găsirii sensului în copiii care sunt încărcați cu niște griji sau cu așteptări care nu sunt ale lor. Iar acești copii cresc cu mânia ridicându-se în ei.
Vulnerabilitatea personajelor din romanul Fărâme de viață, precum și fragilitatea relațiilor dintre ele sunt privite cu multă empatie, scriitura fiind extrem de puternică și în același timp poetică. Meditația închisă în sinele personajelor este întunecată și presupune o străbatere anevoioasă, cel mai adesea în cerc, a labirinturilor interioare. Toate personajele suferă pentru că au nevoie de mai multă afecțiune decât pot primi și toate gesturile îndreptate în afară sunt retezate. O forță vitală clocotește în ele, fără putința de a se dezvolta, generând astfel o atracție patologică spre autodistrugere. Lumea acestui roman e concepută ca un spectacol plastic al tensiunilor lăuntrice, în fața căruia nu știi câtă moarte e în viață.
Zeruya Shalev, Fărâme de viață, Traducere din limba ebraică de Ioana Petridean, Polirom 2012
