Un fulg de zăpadă şi o dramă unică

Am găsit într-o carte scrisă prin anii 40 această întrebare care mi-a atras atenţia: “şi cui închinăm drama unică a vieţii noastre?”
Da, viaţa noastră mai întâi e o dramă, în sensul de tragedie greacă cu întorsături, cu prieteni şi duşmani, dar şi de dramă cu suferinţe, cu eşecuri, cu lovituri şi o luptă spirituală de milioane de secunde.
În plus, mai e şi unică. Adică, după un film tragic mai mergi să bei o bere, să te refaci. Dar după drama unică a vieţii noastre, a fiecăruia, nu mai ai unde să bei o bere, şi ştii asta: eşti pe un drum fără întoarcere, fără bar la finalul călătoriei. Eu nu cred în Barul Reîncarnării. Şi chiar dacă ar exista aşa un bar, întrebarea rămâne chiar şi pentru budiştii care intră în marele Bar: cui ne închinăm viaţa pe care acum o trăim?
Adică, are rost să o închinăm viaţa unei organigrame, unui bonus, unei companii, sau gloriei umane? Nu cumva rămânem noi înşine un bonus chel pe lângă o viaţă care nu ne mai aparţine absolut deloc pe măsură ce trece timpul? Ce îmi aparţine, ştiinţa faptului că mâine, peste 11 ore, o să beau o mare cafea înainte de a uita de mine pentru încă 10 ore? Beţivul din Micul Prinţ bea pentru a uita că îi era ruşine că bea. Noi, azi, de multe ori muncim pentru a uita că ne e ruşine că muncim – degeaba.
Dar drama se complică şi mai mult, pentru că nu avem timp să ne dăm demisia sau să schimbăm ceva din viaţă, până una alta şi foarte repede trebuie să căutăm acum zeul căruia să îi închinăm drama vieţii noastre. Mi-a luat nişte ore să mă tot gândesc ce Cover mi se potriveşte la pagina de Facebook, alte ore mult mai multe pentru pozele de la bloguri. Şi eu nu mă machiez sau nu umblu după haine şi alte chestii. Poate că tocmai am găsit: îmi voi închina viaţa nepierderii vremii. Asta o fi? Nu, pentru că ce fac cu drama timpului meu câştigat?
Ne ia ani de zile să aflăm cui închinăm drama vieţii noastre, iată drama la pătrat a vieţii noastre. Dacă nu îmi pot rezolva viaţa, atunci măcar să o dau cuiva, să o închin cuiva, să o consum pentru ceva, sau sub vegherea unui zeu, a unei icoane, a unui steag sau simbol, dar care? În filmul Eliza (1995) scrie pe un perete: “Donner sa vie, d’accord, mais a qui?” Să-ţi dăruieşti viaţa, de accord, dar cui?
Dacă am şti de la început, Allah, Buddha, Isus, sau orice valoare umană sau din alte planete, am fi mulţumiţi măcar că nu am pierdut timpul. Dar nu, nu ştim, deci timpul ne presează din toate părţile, ca ghena din primul Star Wars în care cad Luke şi prietenii lui: în câte secunde găseşti butonul cel bun, şi… oare să apeşi la timp? Sau o să te strivească drama vieţii înainte de a şti măcar care ţi-e numele adevărat, ce rol joci şi cum te prezinţi la finalul scenei?
Ei bine, sunt momente şi oameni care reuşesc. Singuri sau ajutaţi, în moment foarte grele, de şoc, sau în momente de o frumuseţe neuitată pentru restul vieţii. Îmi aduc aminte de o mărturie dintr-o carte pe care am citit-o demult. E povestea unui francez care la 24 de ani avea bani, şi deci maşini, şi femei, si tot ce vroia, dar se plictisea cumplit. Ajunsese în clinici de dezintoxicare. Şi într-o zi, ridicând de pe jos un fulg de zăpadă, l-a găsit pe Dumnezeu în perfecţiunea şi frumuseţea acelui fulg de zăpadă. Nu orice fulg, acel fulg pe care el l-a ridicat, atunci.
Nu vreau să zic că asta e soluţia pentru fiecare, mi-ar plăcea să pot transmite acest mesaj, mi-ar plăcea mie să îl descopăr pe Dumnezeu într-un fulg de zăpadă, dar nu a fost aşa pentru mine.
Totuşi, am reţinut povestea, pentru că există un fulg de zăpadă pentru fiecare dintre noi.
Iar povestea lui ne învaţă că ceea ce este mai puternic decât lumea întreagă e mai fragil decât lumea întreagă. Ceea ce e mai tare decât stâncile munţilor dar şi decât stâncile disperării noastre în momentele de singurătate, e ceva mai neajutorat decât toate aceste stânci, ceva care nu poate să facă rău nici cât o pietricică, şi de aceea e ceva care vine din altă “lume”, o lume care ne poate salva.
Iar ceea ce poate “veghea” ca o icoană întreaga noastră viaţă e cu siguranţă e mai simplu şi mai special decât ani de zile de transpiraţie.
Şi imaginea fulgului de zăpadă ne mai învaţă ce să căutăm: ne trebuie o privire de copil, de admiraţie, pentru a descoperi ce se ascunde dincolo ecranul cu obrazul gros, de pânza unică, bine ancorată si ţesută cu sânge şi murdărie, a vieţii noastre.
Care se fisurează la un moment dat, iar Raza de lumină care poate să lumineze drama ajunge la tine.
Dar numai atunci când ai ajuns la capătul capătului puterilor tale, atunci când căutarea ta a devenit admirație neputincioasă şi curată, iar pentru acea clipă doar mintea – nu inima – redevine o minte de copil.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *