Marius Turda, Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950), (4)

Statul biopolitic

Proiectul politic al regimului de la Vichy de a produce o nouă naţiune franceză s a împletit de minune cu programul eugenic de îmbunătăţire biologică; ambele erau axate pe idealul unei comunităţi naţionale sănătoase. Drept urmare, eugenismul era înţeles ca un instrument ştiinţific capabil să transforme societatea, să întărească legăturile biologice dintre naţiune şi stat, proces din care să rezulte o biologie politizată care ar fi pregătit poporul francez pentru noul stat biopolitic.

La începutul anilor 1940, tema renaşterii rasiale şi a regenerării naţionale prin mijloacele igienei rasiale dominau şi eugenismul românesc. Ioan Manliu şi Iordache Făcăoaru erau printre cei mai importanţi eugenişti români care fuseseră influenţaţi de igiena rasială germană în perioada interbelică. Trebuie menţionat aici şi Gheorghe Banu, care a propus una dintre cele mai originale sinteze dintre eugenism şi igiena rasială germană. În anii care au precedat începutul celui de al Doilea Război Mondial, Banu a creat o ideologie eugenică bazată pe sănătate publică, igienă socială şi puericultură. În 1931, el înfiinţase Revista de igienă socială, prin intermediul căreia îşi răspândea ideile, revistă care şi a continuat apariţia până în 1944. Proiectele lui Banu au avut şi o distinctă dimensiune politică, datorită carierei sale politice. În 1934 a devenit deputat în Parlamentul României, a fost ministru al Sănătăţii între 1937 şi 1938, după care, un an mai târziu, a fost numit director general al Serviciului Social. În 1935 se înfiinţa la Bucureşti, după exemplul Franţei şi Statelor Unite, Academia Română de Medicină, cu scopul de a ajuta dezvoltarea cercetării biomedicale în România. Banu a devenit membru al Academiei pe 16 iunie 1936, ocazie cu care a susţinut o conferinţă publică pe tema „principiilor igienei rasiale”.

Marius Turda, Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950), traducere de Răzvan Pârâianu, Editura Polirom, Iaşi, 2014

După 1940, urmând exemplul măsurilor eugenice ale regimului de la Vichy, Academia Română de Medicină a înfiinţat o serie de comitete dedicate eugenismului, protecţiei mamei şi copilului, sănătăţii publice şi asistenţei sociale. Banu a fost membru în toate aceste comitete, promovând măsurile guvernamentale de îmbunătăţire a calităţilor rasiale ale populaţiei române. În 1940 a devenit profesor la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Bucureşti şi primul şef al catedrei de medicină socială de la Universitatea din Bucureşti. În cele din urmă, în 1943, Banu a devenit directorul Institutului de Igienă şi Sănătate Publică şi a început publicarea monumentalului Tratat de medicină socială. Deşi tratatul era proiectat să conţină nouă volume, doar patru au putut fi publicate, ele fiind dedicate eugenismului, demografiei, şcolii de medicină, asistenţei sociale, infecţiilor şi bolilor venerice.

coperta1 (1)
În 1939, Banu a publicat cea mai importantă lucrare a sa, intitulată Igiena rasei, despre care Guido Landra spunea că este „cel mai modern tratat de igienă rasială”. În acest studiu, Banu oferea nu numai o discuţie teoretică documentată asupra eredităţii, ci şi soluţii concrete pentru îmbunătăţirea rasei române. Merită reţinut faptul că a şasea secţiune a cărţii era dedicată „principiilor şi metodelor de normalizare a rasei”. Filozofia sa eugenică se baza pe ideea că noţiunea de igienă socială şi cea de îmbunătăţire rasială sunt într o directă interdependenţă. Astfel, pentru a „normaliza rasa” era necesară menţinerea şi înmulţirea „elementelor normale” ale rasei şi eliminarea „din inima organismului social a acelor elemente care sunt deficiente atât fizic, cât şi psihic”. Totodată, urmărind acelaşi scop eugenic, Banu era interesat şi de „investigaţiile practice şi teoretice asupra eredităţii, statistica biologică şi ereditară, studiul genealogiilor de familie, starea biologică şi ereditară a populaţiei şi, nu în ultimul rând, devoluţia demografică a comunităţilor”.
Sterilizarea preventivă era una dintre „măsurile socio biologice” necesare, alături de certificatul prenupţial şi segregarea obligatorie, pentru a asigura această „normalizare a rasei”. Banu a criticat două argumente adesea invocate împotriva programului eugenic de sterilizare. Scepticii, spunea el, ar putea condamna sterilizarea pe o bază raţională, ca „încălcare a drepturilor omului şi ale individului”, alţii ar susţine primatul moralităţii creştine, care „se opune controlului eredităţii”. În vreme ce unele dintre obiecţiile ridicate de „moralişti şi reprezentanţii Bisericii” erau perfect legitime, Banu afirma că beneficiile sterilizării preventive depăşesc cu mult toate celelalte neajunsuri. În concluzie, el vedea ca necesară reforma Codului penal în spiritul „principiului protecţiei sociale”, care să înlocuiască „dogma ortodoxiei liberale”. Mai mult, prin natura sa, sterilizarea eugenică comportă implicaţii semnificative pentru stat, oferind mijloacele de a reduce cheltuielile şi de a reinvesti în alte domenii de activitate, redistribuind fondurile care altfel ar fi „irosite” pe tratamentul grupurilor sociale disgenice. Nu este numai o chestiune de economisire a fondurilor statului, sublinia Banu, „sterilizarea având în primul rând o importanţă biologică: ea asigură puritatea şi vitalitatea rasei”. Scopul său ultim era desăvârşirea unui program de reîntinerire biologică, în care relaţia dintre individ şi comunitatea sa rasială să fie reciproc avantajoasă. De aceea el sublinia că sterilizarea „indivizilor patologici” – cum ar fi „imbecilii, idioţii, epilepticii, criminalii şi toţi cei afectaţi de diverse psihoze, sifilis sau tuberculoză, precum şi hemofilii şi diabeticii” – este esenţială pentru conservarea şi îmbunătăţirea rasei.

Concepţia lui Banu asupra igienei rasiale era reprezentativă pentru poziţia teoretică şi ideologică a eugeniştilor români în perioada războiului. Ea ilustrează şi nevoia declarată de a reconsidera precedentele propuneri şi proiecte prin reconsiderarea eugenismului ca strategie biopolitică integratoare pentru supravieţuirea naţională, o strategie care să fie pe cât de rasială şi politică, pe atât de medicală. După cum anunţa eugenistul Petru Râmneanţu în 1940, există o singură instituţie capabilă să restaureze vitalitatea rasei României şi reîntinerirea naţiunii române printr o „politică demografică totalitară”, şi anume statul biopolitic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *