„Discurs politic”?!

Urmăresc din Canada presa culturală şi câteva cotidiene din România. Zilele trecute am citit în „Adevărul” finalul unui articol semnat de Mihaela Apetrei, -Senior Trainer Public Speaking, Coach – (ce titlu sofisticat, în plus şi în engleză!)

Iată pasajul:

„E timpul ca şi Klaus Iohannis să înţeleagă că există o jumătate şi mai bine de ţară pentru care (şi) vorbele sunt importante, energia, încrederea, puterea de convingere, pentru că această jumătate de ţară vede MAI ALES sau DOAR aceste lucruri, şi nu dincolo de ele.”

Lectura acestui pasaj mi-a adus aminte de o experienţă personală la compania multinaţională la care am lucrat. Mi s-a oferit, chiar în anul venirii mele în Canada, un post de chimistă într-un laborator al unei mari companii multinaţionale (cu sediul principal în Franţa), prima din lume în domeniul separării aerului şi a prelucrării gazelor pentru diferite aplicaţii: medicale, alimentare, de combustibil gazos pentru navete spaţiale şi multe altele. După câţiva ani de muncă în laborator, am fost invitată de „Head Office” -ul sucursalei canadiene, aflat la Montreal, la departamentul „Human Resources” (serviciul personal), ca să dau un test de „personalitate”, necesar pentru promovarea mea într-un post superior. Am completat un formular cu nişte întrebări, condiţia fiind ca răspunsul să fie spontan şi sincer. Nu-mi aduc aminte de nicio întrebare, în schimb mi-a rămas în memorie discuţia ulterioară, avută cu reprezentanta serviciului personal, Eva, (aici adresarea se face exclusiv pe numele mic), o femeie de origina poloneză, născută în Canada.

Răspunsurile mele au fost evaluate şi mi s-a dat un „profil” care coincidea destul de bine cu personalitatea mea. Discuţia cu Eva a fost foarte instructivă. După  ce mi-a citit „profilul” care rezulta din ceea ce completasem pe formular, mi-a comunicat că va adăuga la profil şi câteva caracteristici bazate pe discuţia directă cu mine. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Nu veţi putea niciodată ocupa o funcţie politică”. Văzându-mi nedumerirea, a adăugat: „figura dv e foarte expresivă şi nu puteţi minţi, s-ar citi imediat pe figura dv orice nesinceritate”. Am intrabat: „Vreţi să spuneţi că politicienii trebuie să mintă în discursuri”? Mi-a răspuns cu calm: „Politicienii trebuie să spună ceea ce oamenii vor să audă„. „Şi oamenii nu vor să audă adevărul?” am fost eu din ce în ce mai mirată. „Oamenilor le place să audă promisiuni, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna realizabile, cei mai mulţi le preferă unor predicţii exacte, dar negative.”

Am fost foarte şocată şi cred că starea mi se citea pe figura, pentru că Eva a continuat: „Nu trebuie să va surprindă, în politică nu e ca în ştiinţă, unde rezultatele trebuie prevăzute şi calculate cu exactitate”. Atunci mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus ce aveam pe inimă de mai multă vreme: „Sunt de câţiva ani în compania asta şi am observat că, deşi e o companie tehnică, la promovări se preferă persoanele cu abilităţi politice celor cu abilităţi tehnico-ştiinţifice„. Mi-a răspuns cu un zâmbet înţelegător: „E normal să fie aşa, o companie e interesată să facă bani, banii sunt legaţi de putere şi puterea de politică„.

Am înţeles atunci de ce preşedintele companiei nu era un om cu formaţiune tehnică, ci un om politic, am înţeles apoi, de-a lungul anilor, multele decizii politice pe care un cercetător de ştiinţă trebuia să le aplice, uneori în ciuda convingerilor personale. Eu, care n-am fost niciodată om politic în companie, am fost promovată şi apreciată pentru competenţe ştiinţifice, suficiente pentru a-mi impune convingerile şi livra promisiunile în timpul şi condiţiile date.

Aşa am învăţat, cu mulţi ani în urmă, că oamenii – în perioada campaniilor electorale- vor să audă promisiuni, indiferent de cât de realizabile ar fi. Da, dar promisiunile să fie făcute de un om care, chiar dacă ar exagera elemente din discursul său politic, ar fi capabil să impună respect şi încredere atât prin personalitate, cât şi prin realizările lui anterioare.