Inca de pe acum se fac pregatiri febrile pentru a saluta inceputul unui nou mileniu (desi nu e cu totul limpede daca acesta incepe la 1 ianuarie, sau peste inca un an!) dar totodata de a rezuma timpul trecut, de a cauta ce anume a fost esential, ce invataturi putem trage din trecutii o mie de ani. Astfel, ca sa dau un singur exemplu, venerabilul mensual „National Geographic” a scos recent un numar in care dadea trei exemple de „multiculturalism” pe axa istorica: Alexandria egipteana la anul 0, Cordoba hispano-iudeo-araba la anul 1000, New Yorkul american la anul 2000. Foarte interesant, dar eu sunt mai modest si ma gindesc la secolul care incheie, iar nu la mileniu in ansamblu.
Lucrurile au venit asa. Au fost studenti sau doctoranzi care m-au intrebat, nitel naiv, nitel viclean: care secol va place mai mult, don’ profesor, 19 sau 20? Care veac a fost mai bun pentru omenire? Zic viclean, pentru ca este bine stiuta simpatia mea sincera pentru secolul 19 si mai cu seama pentru prima sa jumatate. Pe de alta parte, oricum am intoarce-o, oricite nostalgii istorice m-ar bintui, majoritatea vietii mele se va fi desfasurat in secolul 20 asa ca o anume solidaritate cu el tot se cade sa am.
Sa ne uitam deci intii la acest secol al nostru (al nostru inca vreo citeva luni, citeva zile, sau, ma rog, in cel mai bun caz, inca un an) si sa incercam a rezuma foarte pe scurt ce-a fost bun, ce-a fost rau la el, sau macar ce a fost mai caracteristic.
Intii de toate probabil exploziva, incomensurabila expansiune a cunoasterii. Sigur, procesul acesta de extindere epistemologica incepuse cu destul de multe secole in urma, dar avanlansa coplesitoare a informationalului pare sa fi atins acum proportii care tind sa depaseasca puterile umane, nu numai cele individuale, dar si cele colective ale omenirii. Extinderea cunoasterii atinge toate domeniile, umanistice, biologice, fizice si oricare altele. As pune cam in acelasi rind cu informationalul si extinderea vitezei comunicative. Da, aveam inca din secolul 19 trenuri si vapoare cu aburi, citeva experiente vagi in aviatie, un inceput de telefonie, fotografie si cinematografie. Dar cine isi putea macar imagina generalizarea acestora, procesul de cibernetizare, saltul in spatiul cosmic, vitezele supersonice, atot-prezenta simultanizata in toate colturile globului a imaginii si a sunetului? Sa recunoastem ca progresul a fost dincolo de considerabil. De altfel si cel din toate domeniile stiintelor practice: boli si epidemii distrugatoare au fost eradicate (au aparut altele care le-au luat locul), nivelul de trai (viata de zi cu zi) a crescut pretutindeni, chiar si in cele mai nefericite colturi ale pamintului datorita tehnologiilor avansate, agricultura a cunoscut schimbari radicale.
Stau lucrurile la fel de bine din punct de vedere al fericirii si al intelepciunii speciei umane? Aici incepem sa avem dubii. Da, democratia a invins si s-a extins, dar pretul a fost enorm de mare, iar cistigurile uneori indoielnice. Da, principiul drepturilor umane s-a generalizat, dar practica acestor drepturi a fost, putem spune cu tarie, mai slaba in secolul 20 decit in secolul 19: valuri genocidale unul mai napraznic decit celalalt s-au abatut asupra oamenilor acestui secol, razboaiele atroce s-au tinut lant si nu par sa ia sfirsit.
Dincolo de acestea am constatat cu mare surpriza (cei mai multi dintre noi, daca nu chiar toti) ca progresele materiale nu ne-au facut neaparat mai fericiti. Sigur, nimeni n-a inventat pina acum vreun aparat de masurat fericirea. Dar, tot asa, nimeni nu poate nega violentele crescinde dintre indivizi, bandele urbane cu rautatile lor, valurile de sinucideri ale tinerilor, jocul grosolan al drogurilor, divorturile, eutanasia si avorturile tot mai legalizate, sentimentele de inutilitate generalizate, controalele si supravegherile politienesti larg raspindite si cite si mai cite. Da, e drept religiile n-au pierit, iudaismul, islamismul, hinduismul, crestinismul (in diversele sale ramuri) s-au mentinut cu tarie, cu sporire chiar, dar ele se ciocnesc de o inertie generalizata, urita, timpa.
Ne-am bucurat (hai sa ma refer numai la a doua jumatate a secolului XX) de figuri politice de uriasa valoare: de Ioan Paul II, de un Ronald Reagan, ca sa nu mai vorbim de Charles De Gaulle, de Konrad Adenauer, de Margaret Thatcher, de Helmut Schmidt, de Shigeru Yoshida, de Alcide De Gasperi, sau de altii inca. In acelasi timp insa dictatorii de dreapta sau de stinga (mai ales) au proliferat si – ceea ce e mai grav!! – n-au primit (acestia din urma) pedeapsa (verbala macar) pe care ar fi meritat-o.
Dar sa lasam vesnic plicitisitoarea politica si sa ne gindim mai curind la fenomene mai largi. Secolul 19 se bucura cel putin de acest lucru: era convins de suprema valoare a stiintei! Credea ca a gasit un mod de a valida si de a legitima orice functie umana prin valoarea si masuratorile stiintei. Ei bine, spre sfirsitul secolului 20 lucrurile nu prea mai mai stau asa. Acum stiinta e supusa unor interogatorii si dubii dintre cele mai serioase. Cine mai crede in chip absolut in binefacerile energiilor nucleare? Cine nu are intrebari privind pozitivul si negativul tehnologiilor genetice? Ecologistii, niste simpli excentrici acum 30 de ani, incep sa fie acceptati cu parte din ideile lor de aproape toata lumea!
Mai neasteptat inca, sunt destui cei care incep sa aiba dubii privind expansiunea informationala, „transparenta” video, atot-prezenta vederii si in registrarii. Nu cumva legatura ampla, universala a „internetului” de care intr-un fel ne bucuram cu totii, are si aspecte negative? Exista o scoala franceza de gindire care emite teorii foarte negative in aceasta privinta. Poate au dreptate, poate nu. As spune asa: ne intoarcem parca la mitul faustic, in care nazuinta spre cunoastere si putere absoluta duce la pacat si la infringere. Caracterul mai domol, mai asezat al secolului 19, naivitatile sale idealiste (re)devin atragatoare pentru unii.
Evident, emitem aici opinii cam negative, poate periculoase. Sa speram ca astfel de scenarii nu se vor realiza de fel. Pe de alta parte in 1987-88 nimeni, dar chiar nimeni, nu indraznea sa afirme ca imperiul sovietic se va narui grabnic. Daca si sistemul capitalist (“imperiul apusean”) se va narui la fel de brusc? Pare cam improbabil, dar nu e cu totul imposibil. Sistemele liberal-democratice s-au sprijinit adesea pina acum pe o ordine a normalitatii descinsa dintr-o comuna apropiere religioasa si din normele de rinduiala ale acesteia, tacit acceptate. Daca aceasta normalitate implicita se topeste treptat, ce se va intimpla? Ce insule ale libertatii vom mai gasi? Omul intelept isi va lua masuri pentru orice eventualitate, caci secolul 21 poate fi extrem de diferit de cel in care am trait noi. Daca va fi o simpla continuare, poate ca il vom suporta cu stoicism, iar daca nu, s-ar putea sa ne pomenim pusi in fata unor intrebari insolite la care va trebui sa raspundem repede si bine, desi poate nu vom fi totdeauna pregatiti pentru ele.
Virgil Nemoianu, octombrie 1999, Bethesda, MD
PS (dupa 15 ani) Pina una-alta vad asistam la niste continuari (aproape plictisitoare) ale secolului 20. Doar atit ca incertitudinile s-au multiplicat, angoasa (“tremuriciul”) e mai mare, mai tare. Plictiseala si nemultumirea sunt si ele mai extinse. Avalansa dorintelor de regionalizare si localizare se extinde, asta e o noutate. Imperiul apusean se clatina, a devenit mai indoielnic. Nazuintele spre o planeta pluri-centralizata se injghiaba mai robust, mai fatis, cu sanse sporite. Vom vedea.
