Niciodată de la sfârşitul Războiului Rece nu a fost lumea un loc atât de nesigur.
O trecere în revistă a confruntărilor deschise şi a focarelor de tensiune ar ocupa mai mult decât spaţiul acestui articol. În Africa subsahariană există state practic neguvernabile, în timp ce ţările din sudul Mediteranei au rămas destabilizate după revoluţiile începute în 2011 (excepţie forţată fiind Egiptul, unde armata a preluat puterea cu binecuvantarea tacită a Occidentului, ca să împiedice totalitarismul religios ce ar fi putut fi impus de Frăţia Islamică). Largi porţiuni din America de Sud şi Centrală sunt la bunul plac al producătorilor şi exportatorilor de materii prime, droguri si violenţă sau sub influenţa mai mult sau mai puţin directă a Statelor Unite, pe baza necesităţilor strategice de tip preponderent economic, condamnând continentul latin la un lent dar asiduu dezastru social şi ecologic cu implicaţii mondiale. Atitudinea de superputere regională a Chinei în Pacific şi Asia de Sud-Est a virat din planul comercial în cel militar, existând în zonă dispute care au atras o prezenţă cvasi-permanentă a navelor de luptă americane. Dar China are de rezolvat şi problemele interne ale Hong-Kong-ului şi Taiwanului, care pun în discuţie însăşi stabilitatea sistemului comunist de la Beijing, cu enorme consecinţe pe plan internaţional. [Este lumea pregătită să facă faţă unei Chine democratice, eventual unei Chine naţionaliste de tipul Rusiei lui Putin? Sper să abordez această temă într-un text ulterior.] Orientul Mijlociu se scufundă în barbaria sectară a unui Ev Mediu Întunecat. Iar Europa, focarul civilizaţiei occidentale, slăbită de criza economică, e captivă între interesele geo-politice şi cele de piaţă ale Rusiei şi Americii. După conflictele din Fosta Iugoslavie, din nou frontierele de stat sunt revizuite. Aceste frontiere fuseseră trasate după ultimul Război Mondial, de către învingători, sau, în interiorul Imperiului Sovietic, de către despoţii de la Kremlin. Paradoxal, deşi adesea ele nu coincid cu harta etnică a Europei, aceste hotare uneori arbitrare au garantat stabilitatea pe continent. Acum, prin anexarea Crimeii şi ocuparea de facto a altor regiuni predominant rusofone din Ucraina, Putin semnalizează clar incheierea unei ordini internaţionale care rezistase trei sferturi de veac. Este posibil ca în viitorul nu prea îndepărtat să asistăm la secesiuni cum ar fi cea a Regiunii Catalane faţă de Spania şi la ieşirea Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord din conglomeratul economic continental.
Slăbiciunea Uniunii Europene, care a preferat să se extindă neglijând coerenţa, şi două Administraţii Obama, în cel mai bun caz ezitante pe plan internaţional, pun acum civilizaţia vestică în faţa unei dileme profunde: cum să intervenim pentru respectarea drepturilor omului în zone de conflict fără a încălca tocmai principiile stabilite de noi înşine? În multe ţări, această dilemă se simplifică prin “cum să intervenim în crize dinafară fără a pierde alegerile acasă?” şi, ca să complice şi mai mult lucrurile, nu acelaşi răspuns e valabil în toate cazurile. Dacă în Europa de Est considerente economice obligă la o poziţie prudentă şi concesivă în faţa Rusiei, în “Levant”, dacă se respectă tradiţia de a nu se negocia cu teroriştii, nu există altă alternativă decât forţa. Situaţia creată de atomizarea Siriei şi de slăbiciunea aparatului de stat din Iraq este, însă, foarte complexă şi greu de înţeles de către observatorul occidental: un mozaic sectar şi tribal creează terenul pe care auto-intitulatul “Stat (Califat) Islamic” a început să prindă rădăcini, să instaureze propria administraţie, să exporte petrol (!) şi să facă prozeliţi dintre rândurile oportuniştilor şi ale nostalgicilor Regimului Saddam. Când eu privesc cu oroare filmul decapitării unui jurnalist sau a unui voluntar intrat în Siria cu ajutoare umanitare, fanaticii radicalizaţi ai “Califatului” probabil aplaudă şi jură să urmeze exemplul sângeros, oriunde s-ar afla ei. În septembrie, autorităţile au arestat un grup care plănuia să răpească cetăţeni australieni la întâmplare, să îi decapiteze şi să pună imaginile pe internet. Nu în Iraq, ci in Australia! În octombrie, Canada a trăit două atentate teroriste la interval de 24 de ore. Unul dintre şefii militari ai entităţii pseudo-statale islamiste este un fost ofiţer de comando francez; de altfel în rândul celor mai înverşunaţi luptători de sub stindardul negru se numără tineri musulmani radicalizaţi în ţări occidentale. În urmă cu câteva luni, o dronă americană a omorât în Pakistan un militant australian şi unul neo-zeelandez, acesta din urmă se iniţiase în Jihad la moscheea din oraşul unde locuiesc eu, după multe opinii cel mai paşnic oraş din lume. Pare improbabil, dar, fără să se uite pe o hartă religioasă a globului, puţini ştiu că nu vreun stat arab, ci Indonezia are cea mai mare populaţie musulmană din lume. Teroriştii din “Levant” sunt sprijiniţi moral, logistic şi financiar de către cercuri fundamentaliste din afara Iraqului sau Siriei. Nu suntem în faţa unei demenţe izolate, ci în faţa unui plan mondial, care, fie şi difuz în această etapă, are un obiectiv clar: introducerea islamismului extrem în toată lumea, fie şi prin eradicarea “infidelilor”. Cine sunt aceşti infideli? Voi, care citiţi acest articol şi eu, care îl scriu, copiii noştri care se joacă la gradiniţă, bunicii care merg la biserică sau sinagogă, tânăra care îndrăzneşte să umble pe stradă în fustă scurtă, şi toţi ceilalţi ca noi.
Numai un război total, care să izoleze “Statul Islamic” până la a-l face incapabil să opereze administrativ, propagandistic şi militar, poate pune capăt acestei escaladari ce nouă, în criteriile noastre, ni se pare iraţională. Altfel, scăpată de sub control, prin prozelitism virulent, această maladie religioasă poate duce la sfârşitul civilizaţiei, aşa cum o ştiam. Când un cancer nu poate fi tratat cu medicamente, trebuie extirpat. Iar operaţia trebuie facută radical şi la timp. Toata lumea moderată, inclusiv Iranul şi Rusia lui Putin, au acest interes comun. Dacă nu se acţionează unitar şi decisiv acum, omenirea va aluneca într-un tip de conflict mondial cu nimic mai puţin ucigător decât precedentele două. Un conflict care va da justificare revizionismului revanşard, naţionalismului extrem, dominanţei militare asupra resurselor; pe scurt, ar întoarce societatea umană înapoi în istorie. Dacă nu acţionăm acum, riscăm ca pe tot globul să fie lupte de stradă, iar supremaţia armată ar putea să nu fie soluţia pentru a câştiga un conflict împotriva terorii generalizate. Fără acţiune coerentă, umanitatea însăşi poate dispărea în războiul invizibil ce probabil a şi început – deocamdată un război suportabil, fiindcă, până să ne afecteze direct şi personal, noi îl percepem, îl înghiţim şi îl asimilăm fără grijă, ca pe un dulce război diluat.
_____
Auckland, 18/10/14
