Cred că cea mai trufașă formă de orgoliu din toate cele existente e dată de posesie. Ne-am educat să ermetizăm personalul ca prima dovadă a unei libertăți de la sine înțeleasă, a cărei validare nu este cerută de nimeni. Și cu toate astea, suferința mea, depresia mea, iubirea mea, succesul meu, acești cuantificatori galopanți ai unui individualism obosit domină orice confesiune, chiar și vorbirea cu sine însuși. Uneori, e un fals. Suferința mea e cauzată de o întâmplare: de dispariția unei ființe dragi sau de o boală. Nu contează dacă se împiedică sufletul sau trupul, ori unul de altul, tot ce e al meu se externalizează. La fel pătimim și în cazul freamătului de nervi sau al muncii pontată scrupulos, evaluată tot de un Altul. Iar din iubire, orice lanț trofic se deschide fără margini în linia alterității. De fapt, îmi pare că doar în iubire și în iertare devine clară transfigurarea oricărui al meu într-un Altul: doar Eu, în sensul unui subiect eminamente personal, pot iubi recuperându-mă pe mine; doar Eu îl pot ierta pe Celălalt, pentru tot ce ne-a făcut sau mi-a făcut, iubindu-l. Iar aici, iubirea trebuie înțeleasă în sensul cel mai curat, uman, originar cu putință.
E bizară neputința lui a ierta și a iubi când vine vorba de un terț. Poate ierta Cineva ceea ce un Altul a pățit din cauza Altcuiva? Nu e un joc de cuvinte. E felul în care ne propunem înșelător un discurs al empatiei, pretinzând că putem sta în pantofii altuia la fel de comod. În fond, discuția aceasta se poate rezuma la argumentul lui Janklevitch, potrivit căruia un persecutat își poate ierta prigonitorul, dar este cu neputință ca toate victimele să își ierte călăii sau ca un singur om să ierte persecuția tuturor celor care au pătimit în istorie.
Morala este una simplă: în moarte și în iubire, in iertare și în credință, totul este personal, pentru că, în principiu, la capăt de drum, este lipsit de orice semnificație rolul de victimă, de înșelat, de bun creștin, de om cumsecade, de iubit, de părinte, de frate, câtă vreme toate angajează un Altul iar viața, ca operă de înfăptuit, e semnată întotdeauna, de cel puțin doi.
Atunci când personal este rostit nu egoist, nu eliberator, nu revoltat, ci responsabil, Eu are cu adevărat sens pentru toată lumea și se lasă autentic cunoscut de Celălalt. Între a face sens pentru un Altul, sau a primi un sens de la acesta, și a fi cunoscut de el, mai sunt câteva spații „personale” de sărit, unele care mereu se schimbă și se ordonează altfel, pentru că deseori prioritățile Eului sunt darurile și deschiderile lui către un Altul. Și ca să mă blamez la rândul meu în litera propriei teorii, mă consolez spunându-mi că dacă unii din jurul meu ar fi înțeles prin personal suma dintre Eu și Celălalt, ca relație, ca ouvertură, ca fadă consecință a unor întâmplări, și m-ar fi făcut să înțeleg asta la vreme, poate peste unele lucruri aș fi trecut mai ușor într-o viață care niciodată nu îți aparține pe deplin în mod individual. Altminteri, suntem plini de iertare, iubire și alte ecuații personale, neștiind pentru cine le purtăm și le ținem vii. Și asta, la fel de probabil, din pricina demnității de a afla un răspuns personal, în sensul unei însingurări primejduite de orgoliu care, dacă ar reuși, ne-ar iluziona cu încă un triumf ispititor în încercarea de a face din noi un pic mai mult decât un oarecare în viața Celuilalt.
