Nunta vulpilor

Probabil fiindcă am lucrat câţiva ani cam chinuitori prin redacţii de ziar şi reviste, singura cale acceptabilă de trăit mi se pare cu spatele la actualitate. Sătulă de personaje gureşe şi întâmplări trecătoare care ne-au tocat la un moment dat timp, atenţie şi – cât de absurd! – chiar şi sentimente, pentru a dispărea ca şi când nici n-ar fi existat vreodată pe faţa pământului – politicieni, parlamentari, dar şi alte soiuri de saltimbanci ai clipei –, mă străduiesc de câţiva ani să nu mă mai las antrenată de şuvoiul mizer care te poate trage pe negândite într-o curgere care numai cu viaţa nu are de-a face. Mă simt murdărită ori de câte ori piciorul îmi mai alunecă în mâlul scârbos, mă simt furată dacă, de exemplu, postez pe undeva trei rânduri dictate de greaţa insuportabilă a evenimentelor zilei. Ruşinată, îngrozită, mi-l trag iute înapoi, mă şterg pe talpă în iarba fragedă de pe margine, iar apoi vin cu găleţi de apă curată de la cea mai apropiată fântână ca să curăţ peticul verde pângărit, atentă şi să îndrept creanga de care m-am apucat într-un gest disperat.

La fiecare sfârşit de săptămână mă gândesc despre ce-aş putea scrie aici. De fiecare dată bâzâie câte-o întâmplare care trebuie alungată.
Cum stau în pat duminică dimineaţă gândindu-mă la toate astea, se apropie de mine:
Dacă din scris nu se poate trăi nicăieri în lume şi de când lumea, din tradus ar trebui să se poată. Traducerile literare sunt o muncă. Şi totuşi, ne zbatem pe cont propriu adunând semne şi pagini, mereu îndrăgostiţi şi mereu obosiţi, făcând jonglerii inimaginabile şi visând la o dimineaţă în care nu va trebui să deschidem ochii decât ca să ne uităm pe fereastră şi să lăsăm nisipul din ei să se aşeze, pentru că suma încasată pe o carte ne asigură confortul banal asigurat de orice fel de salariu, o lună, şi încă o lună.
Mă gândesc la trei însemnări de-ale mele despre traduceri – iunie, august, octombrie – care, dacă le citesc acum una în continuarea alteia, mă fac să par cu minţile duse, într-atât de diferit le e tonul. În prima, extrem de obosită la capătul unei cărţi oarecare, spun că nu-mi doresc decât să mă opresc din tradus şi să dispar o vreme undeva unde nu există cuvinte; în a doua, un pic mai odihnită, înfig o ţepuşă în inima traducătorului vampir ca să mi-l elibereze odată pe scriitor; iar în a treia urlu de dor amintindu-mi de chinurile şi mai ales de bucuriile din dulcea ocnă a traducerii unei cărţi uluitoare, carte care mă făcea să rătăcesc iarna pe străzi cu un pardesiu tras în grabă peste hainele de casă, în căutarea unor rime.
Dar, de fapt, nu vreau deloc să scriu despre asta.
Mă gândesc la cei care se vaită în public că nu pot trăi aşa, din ceea ce sunt. Şi sigur că mi se par greţoşi, detestabili. Fiindcă la fiecare văicăreţ există o mie de oameni care tac. O mie de oameni cu corpul pitit, cu numele pitit – al căror nume nu va fi rostit sau citit niciodată de nimeni. Mă gândesc şi la cei din lumea editorială care promovează un soi de cerşetorie fără ca asta să li se pară deloc ruşinos – „lui x îi merge rău”, „lui y nu-i prea merge deloc”. Să-i dăm lui un premiu. Să-i dăm lui ceva. Să îi dăm. Dacă am vorbi, am fi cu toţii nişte oribili motani cerşetori, fiindcă mai toate propoziţiile noastre ar începe, dacă ne-ar cuprinde deodată sinceritatea – dacă aş zice „sinceritatea mincinoasă” nu aş greşi cu mai nimic – cu „nu am”, „nu pot”, „nu-mi ajunge”, „nu ştiu”, chiorlau, chiorla-lau.
Dar, sigur, nu vreau deloc să scriu nici despre asta.
Mă scutur sub plapumă, pe cearşaful meu verde, şi arunc o găleată cu apă de la fântână pe toate acestea. Mângâi petecul de iarbă, îi îndrept firele. Chiar am de toate. Ba chiar am din toate mai mult decât pot duce. Iar asta, abia, este sinceritatea deplină.

Din pat, cum nu mă îndur să încep ziua asta pe care nu ştiu cum s-o trăiesc, văd ciorile cu aripile lor atât de frumoase tăind cerul, ieri au venit, astăzi se duc înapoi. E prea bine, îmi zic, e prea bine. Şi deodată:
Şi deodată sunt un copil care urmăreşte o nuntă, stând ascuns după trunchiul gros al unui copac. Sunt în „Visele” lui Kurosawa. Când plouă cu soare, ştie oricine, se căsătoresc vulpile şi de aceea n-ai voie să pleci de acasă şi să hoinăreşti prin păduri de unul singur – e foarte periculos să vezi o nuntă de vulpi. O femeie, poate mama, mi-a spus să fac bine să stau locului pe-o asemenea vreme. Dar cine-a putut să se abţină? Acum urmăresc uluit procesiunea lentă a nunţii vulpilor, şi totul este de-o frumuseţe sfâşietoare, câtă bucurie atâta spaimă în gesturile şi în costumele lor – nunta asta are iz de înmormântare, un final se suprapune pe un început, visele se contopesc –, le privesc cum trec dansând şi cântând, sunt orbită de culorile lor, de portocaliul care se înalţă din beznă şi abur, vulpi cu chipuri stranii plutesc pe lângă mine trâmbiţând fericirea momentului, petale de cireş cad în ploaie, unele vulpi fac fotografii cu telefonul mobil, râd lăsându-şi capul pe spate, ţinându-se de gât unele pe altele, cu labele lor negre, subţiri… Şi deodată totul dispare. M-au zărit. Fug, alerg cât mă ţin picioarele mele mici şi împiedicate. Femeia, aceeaşi de la început – nu poate fi mama, e mama – nu mă lasă să intru în casă. Spune că o vulpe a trecut pe acolo între timp şi a lăsat un cuţit pentru mine. Mi-l dă, gestul ei spune totul, va trebui să mă sinucid. Singura mea scăpare ar fi să mă duc să le cer vulpilor iertare, deşi se ştie că ele sunt neiertătoare. Pornesc spre munţi, către locul de la poalele curcubeului, în căutarea bârlogului vulpilor. Înaintez cu cuţitul strâns la piept, spaima mă împinge cu o palmă înainte, iar cu alta mă trage înapoi, pe o pajişte plină de flori. Peste toate, departe, se desfăşoară acest curcubeu pe care ştiu că n-am cum să-l ating.

Mă scutur. Pe raftul de lângă pat, s-a clătinat un creion.
Astăzi e soare, nu plouă şi nu voi pleca nicăieri. În locul unde se presupune că ar trebui să fiu în seara asta se desfăşoară o nuntă, o nuntă foarte mare şi gălăgioasă. Dacă m-aş duce, dacă totuşi m-aş duce, aş găsi pe undeva un trunchi gros? Aş găsi o cărare ferită? Cum mi-ar suna cântecul vulpilor? Cum mi-ar părea dansul lor colectiv? Ar avea nunta, văzută de aproape, acelaşi iz de înmormântare pe care îl are, deja, văzută de-aici? Apoi, aş găsi drumul înapoi? Şi cine m-ar opri în faţa uşii închise? Şi aş găsi puterea să plec iarăşi la drum, în căutarea locului de la poalele curcubeului, strângând la piept un creion ascuţit, sau mai degrabă m-aş cununa pe loc cu tăişul?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *