Despre Roger Vadim se poate spune că a făcut să se nască un mit. Apariţia lui Brigitte Bardot în “ Et Dieu créa la femme” este unul dintre acele momente în care zeiţele se coboară din Olimp, spre a locui un univers reîncălzit de vise şi de fantasme. Erotismul, libertatea, sfidarea moralităţii aptere sunt parte din cheile de lectură ale acestui film-manifest, ce anunţă loviturile de tun ale noului val.
“ Les liaisons dangereuses 1960” este un exerciţiu de stil în care Vadim are ambiţia de a retopi în pasta glamour a Parisului contemporan vâna sadiană a libertinului Choderlos de Laclos. Seducţia, pare să sugereze Vadim, este atemporală şi insidioasă, iar ritmul de jazz, (muzica lui Thelonious Monk) nu face decât să potenţeze acest elan dionisiac decelabil în tribulaţiile de secol XVIIII. Trompeta şi tobele ce inundă sonor ecranul sunt perdeaua dincolo de care se întrevede imaginea teribilă a păcatului cool, în toată splendoarea sa luciferică.
Puţine cupluri posedă aceeaşi chimie devoratoare şi morbidă precum acestă dualitate Valmont/ Juliette , imaginată de Roger Vadim. Ca şi în “ Ascensor pentru eşafod”, Jeanne Moreau este enigmatică, prădătoare şi teribilă. Voluptatea cu care se dedă acestui joc cu destinele este egalată doar de eleganţa lucidă cu care examinează prăbuşirea şi rătăcirile celor care o inconjoară. Valmont este un Gérard Philippe în care arta crimei se întrupează fără efort, natural şi ucigaş, asemeni unei lame de toledo. Mereu pe muche, intrând în vieţile femeilor cu uşurinţa unui demon monden, Valmont etalează ritualul de cucerire la vedere, iar imoralitatea lui este supremul omagiu adus ambiţiei.
Flancaţi de un Boris Vian epuizat şi decadent, în rolul lui Prévan, cei doi domină această naraţiune în care “noul val” pune ceva din energia lui contestatară. Ritmul epistolar al ficţiunii lui de Laclos este întretăiat de stop- cadre, iar răpăitul de jazz este acompaniamentul demoniac al acestei investigări libertine. Despărţindu-se de ipocrizia victoriană întârziată a “ marii tradiţii” denunţate de Truffaut, “ Les liasons dangereuses 1960”are vigoarea alunecoasă şi molatecă a unei benzi desenate erotice de Milo Manara. Îmbrăţişările sunt însoţite de acea pasiune dezinhibată şi morbidă a excesului. Ceea ce ar fi putut deveni o melodramă este , în final, o fabulă despre iubire, păcat şi crimă.
Scriitura cinematografică este marcată de ambiţia stilului şi asumarea conştiinţei auto-reflexive. Ultimul cadrul al filmului este epilogul pe care modernii îl aşează la naraţiunea libertină.
Încremenită în faţa blitzurilor aparatelor de fotografiat, chipul pe jumătate desfigurat de arsură al lui Jeanne Moreau este un chip de meduză, ce înfruntă temerar miile de priviri încărcate de ură. Viciul se înscrie în carnea ei, ca o literă stacojie.
