Despre recitire (Fragment de jurnal)

2 august [2013]. Nu-mi recitesc jurnalul, atât cât e el acum (un jurnăluț, în fond), dar gândindu-mă uneori la el (deși numai gândire nu se poate numi asta) îmi pare complet nerecitibil. Văd că ocolesc cuvântul – nu nerecitibil: ilizibil. Așa, am spus-o acum de-a dreptul. Tind să scriu aici totul despre nimicul pe care-l fac; iar când, pagină după pagină, totnimicul se adună, constați că-i ilizibil, inutilizabil, un maldăr de poze vechi de pe care toate imaginile s-au șters și a rămas numai hârtia fotografică – gălbuie, neimpresionată de nimicurile tale lipsite de lumină, mereu identică sieși. Cu cât mai multe foste poze, cu atât mai inutile & deprimante. Sau: cu cât mai jurnal, cu atât mai ilizibil.

[Da: „cu cât mai jurnal” am scris, și rog redactorul de carte să nu corecteze. „Jurnal” e, de altfel, mai degrabă adjectiv decât substantiv, mai degrabă descriere a vieții decât substanță a ei. Cel ce descrie viața ține jurnal; dar, descriind-o, nu-i mai trăiește substanța. Marii autori de jurnale sunt cei ce n-au trăit aproape deloc: Radu Petrescu, Cărtărescu, Kafka, Pepys. Doar Tolstoi și, parțial, Jünger și Gide ce mai dreg busuiocul. Dar până și ei se simte că vibrează mai mult la descrierea vieții decât la substanța ei. Când Tolstoi scrie „azi m-am scobit toată ziua în nas”, voluptatea majoră e a gândului că va putea nota relatarea despre scobitul în nas în jurnal, mai degrabă decât scobitul în sine. Tot descrierea, mai degrabă decât scobirea. Sau, spus ceva mai emfatic: voluptatea minoră e trăitul, voluptatea majoră e descrierea lui. Spus mai mizerabilist: cei ce scriu jurnale se scobesc în creieri cu voluptatea cu care cei ce trăiesc se scobesc în nas.]

[Jurnalul ca scobire în nasul creierului.]

Da, dar există cărți ilizibile uriașe – cum e Cartea neliniștirii a lui Pessoa, ‘tschuldigung, a lui Bernardo Soares. Cărți care, după două sute de pagini, devin atât de dense și de repetitive încât practic nu mai poți înainta în ele. Devin, în cel mai propriu sens, ilizibile. Însă abia odată devenite ilizibile poți spune că le citești cu adevărat; numai când nu se mai pot citi înțelegi cu adevărat cum se cer citite. Ilizibila Căutare a timpului pierdut, ilizibilul Finnegans Wake, ilizibila Carte a neliniștirii – iată cărțile cele mai recitibile, cele la care te întorci mereu pentru a le reciti și pentru a constata (aproape ușurat) că nu se pot reciti. Ilizibile, și tocmai de aia infinit relizibile, ca poezia pură & dură.

Ai grijă ce-ți dorești, se spune – pesemne că m-oi fi rugat cândva: „fă-mă, Doamne, ilizibil” – și m-a făcut. Însă ilizibil sadea, ilizibil buștean, ilizibil ca Augustin Buzura. Atât de ilizibil, încât nici măcar pentru mine relizibil.

Dar nu mă-nvăț minte – căci, iată, chiar acum aștern aici literă după l-i-t-e-r-ă, a-c-o-p-e-r-i-n-d r-â-n-d d-u-p-ă r-â-n-d. Perseverând, perverserând. Căci grafomanul din fire n-are lecuire. Relizibil, my foot. Important e să trăiești confortabil în marea minciună a vieții tale de scriitor. Dacă ni s-ar lua și iluzia asta, ar fi vai și amar de noi. Abia dacă ar rămâne vreo zece, precum drepții Sodomei, care să justifice totul. Și nici unul dintre noi nu e printre cei zece. Ei, și ce? Noi știm să ne bucurăm de scrisul nostru mai abitir decât cei zece – pentru care, de altfel, numai bucurie n-a fost. Așa că dă-i înainte, neneacă, fii ilizibil & amoral ca Sodoma – pentru care nicicând gândul la cei zece drepți n-a fost mai infernal decât infernul care era ea însăși. Ea însăți.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *