Don’t worry, be happy! Zice zilnic careva de pe facebook, mai academic, mai spiritual, sau de-a dreptul religios formulat. Cu atâta invitație la fericire, cum să te mai gândești de fapt că până și pe cei mai buni dintre noi îi lovește într-o zi năpasta?
Dacă ești anxios, atunci ai înțeles ironia de mai sus. Dacă nu, atunci cel mai probabil nu vezi nicio legătură. Dacă, așa ca mie, semnalul tău de alarmă interior s-a defectat pe Pornit, atunci înțelegi cum invitația asta senină la relaxare și la bucuria prezentului e ca un fel de castană în moalele capului. Când sună alarma, nu te pui pe canapea la păturică și cu ceiuțul cald în palme. Fugi. Sau te aperi cumva. Te străduiești să evaluezi de ce naiba a sunat.
Și dacă uneori e liniște, atunci te uiți atent în jur să vezi dacă nu cumva ți-a scăpat ceva. Poate ar fi trebuit să sune și NU A SUNAT. Și o activezi de probă, și pe urmă, dacă tot e activă, mai bine să te uiți atent că poate chiar era ceva. Și obosești. Și îți dorești să iei o pauză, să scoți alarma aia de tot din perete, să dai cu aspiratorul și să n-o mai auzi deloc.
Anxietatea nu trece când evaluezi pozitiv prezentul. Eu l-am evaluat. Și l-am tot evaluat. E frumos. Ar trebui sa fiu fericită. Din păcate, atâta frumusețe mă sperie și ea. Mă sperie că o pierd. Nu tolerez așa de bine mesajul ăsta cu bucuria de azi. Îl văd mai degrabă ca pe o amenințare (repet, sistemul meu de alarmă intern e defect, v-am spus de la început). Amenințarea e în fragilitatea prezentului.
În felul ăsta pervers, anxietatea de fapt te răpește prezentului. În mintea mea obosită și încețoșată de variante care l-ar putea strica, variante care ar trebui acoperite, prevenite, evenimentele în sine mai au foarte puțin loc. Formulându-mi problema așa, am ajuns cumva la soluția punerii în pictură. Un proiect la care am muncit un an întreg.
Aleg un moment, oricât ar fi de banal și nesemnificativ, unul în care am râs, sau în care mi-aș fi dorit să fiu mai mult acolo cu capul, îl fotografiez, și apoi din sute de fotografii, aleg unele pe care le pun în pictură. Reiau gesturile. O lucrare poate dura patru sau douăsprezece ore. Au fost și de douăzeci de ore. Am început la sfârșitul lui octombrie 2013, înainte să plec la Florența. Încă nu am terminat. Au ieșit deocamdată 25 de lucrări din care sigur cel puțin una nu va fi expusă. Nu sunt toate la fel de bune tehnic. Dar cred că sunt bune majoritatea.
Ce face proiectul ăsta pentru mine? Unde e terapia din spate? Și, mai mult, ce face el pentru ceilalți, și de ce ar fi interesant de văzut?
- Face un fel de terapie prin expunere. Cam ca atunci când ți-e frică de șerpi. Serios. La prima lucrare în care am îndrăznit să îl pictez pe Petru m-am chinuit. A fost dureros. În primul rând pentru că dacă nu îmi ieșea (iar aici, fiind vorba de fiu-meu, e cel mai ușor de văzut orice scăpare, exagerare, lipsă de identitate între model și reprezentare), înseamnă că sunt un pictor prost. (nu, reversul acestei afirmatii nu e valabil). Pe urmă pentru că pictând am început să am niste atacuri de panică care veneau dintr-un fel de superstiție, de felul celei a indienilor speriați că poza le poate fura sufletul (da, om citit și cu pretenții de cultură, mărturisesc toate acestea știind cum sună). Da, am început să mă tem că pictându-l, îl voi pierde pe Petru. Așa că am continuat să îl pictez. Să iau momentele haioase, simpatice, absurde, și să le pun pe toate pe pânză. Numai știu exact momentul, dar a trecut. M-am bucurat: să îl pictez, să anticipez cum o să fie lucrarea. Mi-a plăcut să mă bucur.
- Pe urmă e treaba asta cu bucuria prezentului. Termenul e Ideea e să obesrvi prezentul, să îți observi corpul, ce simți, cum respiri, cum e în jurul tău. Miroase a ceva? E lumină? E cald? Mintea mea umblă brambura de obicei în prezent. Nu e aici. Așa că i-am creat un fel de prezent artificial. Fiecare lucrare e un moment trăit. E, firește, trecut. O amintire. Dar reluându-le, pictându-le, stau față în față cu ele și îmi amintesc cum era. Dacă era cald, dacă eram veseli, dacă vorbeam atunci când am făcut poza. Am încercat să reprezint atmosfera momentului așa cum o simțeam. Un fel de antrenamente. Nu meciul, nu întalnirea pe teren. Doar niște exerciții.
- Ce ar putea oferi unui privitor rezultatul experienței mele? Citeam într-o carte despre Zen, o vorbă de-a lui Jeff Bridges, care zice că respectiva carte e pielea șarpelui. O găsești pe drum și e bună de pus la pălărie, dar șarpele nu mai e acolo. Șarpele a fost experiența realizării cărții, sau a filmului, sau, în cazul meu, a fost în orele petrecute în atelier. Pielea e ce rămâne în urma șarpelui. Poate că din autenticitatea procesului, va fi ieșit o piele care să transmită procesul. Habar n-am. Lucrările fac parte din mine, nu le pot evalua autenticitatea mai mult decât îmi pot evalua nasul. Și oricum sunt predispusă la a mă teme că nu vor plăcea.
Am scris textul acesta ca să pun în cuvinte mai simple ceea ce se cheamă statement de proiect. Nu e ceea ce voi trimite vreodată împreună cu lucrările la vreo galerie. Dar e o formă de clarificare de care aveam nevoie. Așa, ca să fiu sinceră.
Cât despre treaba cu don’t worry, be happy!, e inutilă pentru ambele tabere. Pentru cei care nu au o problemă cu îngrijorările, e un fel de frecție cu mână moale la picior de lemn. Pentru cei care sunt, ca mine, cu mintea ocupată de scenarii amenințătoare, e… să zicem că cel puțin inutilă. (cu variante inducătoare de vină că nu-ți iese, sau de autoevaluare negativă cu alarmă atașată: e ceva grav cu mine în neregulă că nu-mi iese așa ușor ca celorlalți..).
În concluzie, veniți la vernisaj vineri, ca sa vedeți un fel de invitație la neîngrijorare, cu tot efortul depus pentru bucurie la vedere.