Contrabandele bucureştene
Nicolae Xenopol, redactor la Românul, plecase în concediu; trebuia cineva care să-l înlocuiască pe timp de o lună. Am fost cerut eu de la Telegraful. Astfel am fost, timp de o lună, redactor la Românul.
De la Românul am trecut şef de biurou la serviciul accizelor de la Primăria Capitalei.
Doctorul Sergiu, care era ajutor de primar, prinsese simpatie de mine din puţinul cât scrisesem la Telegraful şi Românul. Aşa că mă voia la primărie.
Pe vremea aceea existau încă accizele comunale. Accizele fuseseră arendate unei asociaţii particulare, sub preşedinţia d-lui Balanolu. Dar tocmai în anul 1883 primăria luase căutarea în regie a acestor venituri.
Directorul serviciului era Apostol Aricescu, fratele poetului Constantin Aricescu, care era tatăl pictorului nostru de astăzi şi a colonelului Tudorică Aricescu din cavalerie.
În anul prim al regiei, veniturile au fost mai mari, fireşte, decât câştiga comuna de pe urma antreprizei, însă tot nu au fost la înălţimea consumaţiei. Şi iată de ce: când antreprenorii au fost în ultimul an al concesiunii, au oferit băcanilor, angrosiştilor, cârciumarilor etc. să le reducă taxele la jumătate, şi chiar la un sfert dacă vor voi să se aprovizioneze pe mai mulţi ani. Fireşte că cei mai mulţi au primit, iar antrepriza a încasat sume însemnate. De aceea, în anul care a urmat încetarea antreprizei, Capitala era saturată cu mare parte din articolele de consumaţie.
Apoi erea contrabanda organizată pe o scară întinsă.
Bucureştiul, având o rază foarte întinsă şi foarte multe locuri deschise sau mascate cu vii, paza era extraordinar de grea. În special era greu de tot de păzit extremităţile Capitalei,dinspre Vitan, Văcăreşti, Bellu etc.
Pe vremea aceea erau cartiere întregi care trăiau, de pe urma contrabandei, în special de pe urma contrabandei spirtului. Fiindcă spirtul era un articol foarte sus taxat – 7 lei la decalitru.
În înţelegere cu fabricanţii, ale căror fabrice erau instalate afară din raza şi raionul oraşului, şefii contrabandişti aveau sub ordinele lor echipe întregi de mahalagii de pe la Vitan, Bellu etc., care nu se ocupau decât cu contrabanda. Iar contrabanda le aducea câştiguri însemnate.
Bucureştenii de astăzi nici nu-şi pot închipui că, în chiar capitala României, pe la periferie, se petreceau scene şi lupte pe care astăzi le văd numai în filmele cinematografice. Dar nici chiar bucureştenii de atunci nu cunoşteau misterele nopţilor din unele cartiere.
Manoperile acestor contrabandişti ereau nesfârşite.
În calitatea mea de şef al biuroului accizelor, am văzut numeroase instrumente care slujeau la introducerea spirtului prin barierele oraşului, pe dinaintea perceptorilor şi controlorilor comunali.
Iată o parte din aceste metode:
Găzarii: Aceştia aveau garniţe cu două funduri. Deasupra era petrolul, iar în fund spirtul, romul sau coniacul.
Geamgiii: Punătorii de geamuri aveau cutiile lor măsluite. În peretele de jos era practicată o deschizătură în care era introdus un tub de tinichea conţinând spirt.
Lemnarii: Căruţele cu lemne de la pădure treceau bariera încărcate ca de obicei. Dar printre aceste lemne ereau câteva trunchiuri mai groase, scobite în tot lungul lor, iar înăuntru iarăşi tuburi de tinichea cu spirt.
Înmormântările; Un convoi mortuar trecea bariera către un cimitir din oraş. În cap era popa care citea, în dosul coşciugului femei care se jeleau etc. În realitate, era o bandă de contrabandişti. Popa era un contrabandist, femeile ereau din bandă, iar dacă ridicai capacul coşciugului, găseai cutii de tinichea pline cu spirt.
Femeile borţoase: Zilnic treceau prin barieră câteva femei cu pânticile la gură. Într-o bună zi, un controlor mai curios a pus mâna: pântecele nu era altceva decât o cutie de tinichea plină cu spirt şi fasonată astfel încât să se adapteze corpului şi să simuleze sarcina.
Trăsurile de Hereasca: Sunt cunoscute acele trăsuri zise „de Hereasca“, cu coviltir, acoperite. Ei bine, acest coviltir, bine acoperit şi bine căptuşit, cuprindea în toată întinderea o mare cutie de tinichea plină cu spirt.
Căruţaşii: Am văzut căruţe al căror fund era dublu, iar înăuntru aceleaşi cutii cu spirt. Am văzut o căruţă de chiristigiu a căreia osie era găurită şi înăuntru tubul cu spirt.
Butoaiele cu dublu fund: la control se declara vin, fiindcă vinul era mult mai uşor taxat, dar butoiul avea două duble funduri în două părţi sau un singur dublu, fund. În aceste compartimente era spirt, rom sau coniac.
Dacă cotarul comunei era de rea credinţă, fiind cumpărat de contrabandişti, afacerea mergea strună şi contrabanda trecea. Dar dacă cotarul era cinstit, prindea imediat frauda. Cotul nu intra în butoi atât de adânc cât trebuia.
Căruţele cu fân: Butoaiele cu spirt erau ascunse în mijlocul fânului. Aceste care erau sondate cu nişte ţepe lungi şi ascuţite. Dacă controlorul era mituit, declara că totul e în regulă.
Femeile cu copii: Foarte ingenios mijloc. Femei cu copii de ţâţă în braţe treceau de la ţară la oraş. În pachetul din braţe – care nu era altceva decât un butoiaş cu spirt special – se afla aşezat un instrument ingenios: când femeia bătea cu palma peste spatele butoiaşului, acesta scotea un ţipăt de copil. Spiritul, totdeauna bănuitor, al controlorilor şi perceptorilor, a descoperit şi această fraudă.
Luptele: Dar, în afară de toate aceste fraude ascunse, erau şi contrabandele făţişe.
Am spus că unele extremităţi ale Capitalei fiind deschise sau având ascunzători, paza era foarte greu de făcut. Prin aceste locuri – destul de bine cunoscute dealtfel – treceau contrabandele în mare. Pe aci treceau căruţele încărcate cu butoaie sau contrabandişti, bărbaţi şi femei, venind în şiruri şi purtând în spinare câte un butoiaş.
Bineînţeles că, în afară de guarzii călări şi pedeştri, direcţia accizelor se slujea şi de spioni. Aceşti spioni aduceau informaţiile şi denunţau locurile pe unde trebuia să treacă negreşit contrabandiştii.
Se specifica banda care trebuia să lucreze, cât şi noaptea şi ora.
De cele mai multe ori denunţările erau opera contrabandiştilor, căci se dedea Direcţiei o pistă falşă; pe când agenţii erau concentraţi la locul denunţat, contrabanda trecea prin altă parte.
Îmi amintesc cum odată a fost organizată o cursă. Informaţiuni sigure spuneau că în noaptea cutare, la ora cutare, o mare contrabandă va intra pe la Vitan, dacă nu mă înşel. Direcţia a concentrat oameni de pază.
Constantin Bacalbaşa,
Bucureştii de altădată (vol. II)
1878–1884Ediţie de Tiberiu Avramescu
Humanitas 2014
În anul întâi al regiei, garda comunală nu era încă înfiinţată, de aceea comuna se slujea de oameni recrutaţi la întâmplare. Mai întâi erau inspectorii, apoi revizorii călări şi în fine paznicii pedeştri. Printre revizorii călări se afla şi Nae Ulmeanu, al căruia nume ca bătăuş politic al liberalilor era celebru prin anii 1885–l888.
Rolurile au fost împărţite, forţe însemnate au fost concentrate şi paza pusă. Denunţul era, de data aceasta, exact.
La ora indicată, şirul de contrabandişti apăru. Imediat, oamenii comunei se repeziră din toate părţile asupra lor.
Dar nici contrabandiştii nu dormeau. Ştiind că în noaptea aceea va trebui să treacă o foarte însemnată cantitate de spirt, toată populaţia din partea locului veghea. La întâiele ţipete, au ieşit de prin toate casele bărbaţi şi femei înarmaţi cu ciomege, cu topoare, cu furci şi. o luptă crâncenă începu.
Rezultatul a fost că doi guarzi comunali au fost stâlciţi în bătaie, iar un contrabandist a fost ucis. Bineînţeles că s-au tras şi focuri de revolver.
După cum era şi firesc, în acea noapte întunecoasă numai o parte a contrabandei a fost capturată.
Casa de la Colentina: în sfârşit, mai era şi casa de la Colentina.
Între comuna Bucureşti şi comunele rurale dimprejur exista o limbă de pământ neutră numită „raion“. În comuna Colentina, la marginea raionului, se află o cârciumă unde se făceau mari depozite de spirt, fiindcă acolo taxa accizului era numai de 50 bani la decalitru. Iar la limita cealaltă a raionului, pe teritoriul comunei Bucureşti, era o altă cârciumă. De la cârciuma din comuna Colentina până la cârciuma din comuna Bucureşti era săpat, pe sub şoseaua raionului, un tunel, şi astfel butoaiele cu spirt de la cârciuma din comuna Colentina treceau în comuna cealaltă. Cu chipul acesta, o mare parte a Bucureştilor era alimentată cu spirt pentru care nu se plătea mai mult de 50 bani la decalitru.
Un contrabandist de forţă era un evreu, anume Sevillio. Acesta era şi contrabandist şi denunţător.
Negreşit, nu el trecea personal marfa în contrabandă, dar avea echipa lui cu care lucra pe picior mare. De foarte multe ori l-am văzut la Direcţia accizelor, venind să aducă denunţuri.
De cele mai multe ori denunţurile lui erau exacte. Fiindcă Sevillio, ca om deştept ce era, avea un întreit scop când denunţa:
1) Că lua parte din prima cuvenită destăinuitorilor unei contrabande;
2) Fiindcă punea beţe-n roate concurenţilor săi în contrabandă, contribuia ca să fie desfiinţaţi şi rămânea el singurul contrabandist în ramura spirtului.
3) Fiindcă depărta bănuielile de la dânsul.
Sevillio era foarte dibaci. Şi iată cum: dacă afla, în mod cert, că o contrabandă mai însemnată trebuia să se facă într-o noapte anumită şi anume în ce direcţie, venea imediat la Direcţia accizelor şi făcea denunţarea. Dar, în acelaşi timp, punea la cale o altă contrabandă însemnată de spirt pe cont propriu, în aceeaşi noapte, la aceeaşi oră şi, bineînţeles, pe la un alt punct de trecere. Cum Direcţia dispunea de foarte puţine forţe de pază, acestea fiind aproape toate concentrate în punctul pe unde aveau să treacă contrabandiştii denunţaţi, punctul de trecere al lui Sevillio rămânea pustiu.
De altfel Direcţia ştia bine că Sevillio face contrabandă; îl pusese chiar în urmărire, însă închidea de multe ori ochii fiindcă aducea servicii destul de bune. Era unul din spionii dibaci ai administraţiei comunale.
E cunoscut numele acelor fabricanţi de spirt cari, până la desfiinţarea accizelor, s-au îmbogăţit de pe urma contrabandei.
Aceasta este una din feţele Bucureştilor de altădată care a dispărut definitiv.
