Spion

Spionul este întruchiparea răului! Sau, cel puţin, aşa l-a introdus în imaginarul social românesc în primele două decenii de comunism literatura populară, mai precis genul ştiinţifico-fantastic. Croit după model sovietic, prin traduceri şi imitaţii, acest gen a atras, de la început, foarte mulţi cititori. Nu este prea greu de explicat: oferea un divertisment facil “oamenilor noi” care aveau nevoie de o “literatură adevărată şi folositoare”. Viitorul nu se mai putea construi pe vorbe! Ştiinţa şi tehnica erau religia noii lumi care se îndrepta spre utopie, iar ficționalizarea acestor elemente era oglinda a ce avea să fie. Dar pe lângă informaţiile tehnice care trebuiau să educe, genul mai oferea şi socializare politică.

Pentru asta a intervenit spionul. Absolut nimic din isteţimea sau frumuseţea fără cusur a lui James Bond. Spionul genului ştiinţifico-fantastic comunist era agentul imperialist trimis să fure secrete şi descoperiri tehnologice sau era agentul acoperit din interior – cineva apropiat “vechiului regim” şi neîmpăcat cu noul mers al istoriei. Povestirile cu spioni şi agenţi acoperiţi au fost şi oglinda din care se putea citi radiografia războiului rece din acea vreme.

Astfel de povestiri îi ţineau pe cititori cu sufletul la gură! În plus, spionii şi agenţii acoperiţi din cărţi s-au mişcat odată cu istoria. Dacă la început erau interesaţi numai de realizările ştiinţifice sovietice, din anii ‘60 au anticipat narativ ceea ce avea să fie comunismul naţional: spionii imperialişti au devenit procupaţi şi de ţara noastră! Este delicioasă povestirea Duelul mut scrisă de tandemul D. Szilagyi şi M. Cârloanţă unde ţinta spionilor străini este noul “avion atomic” inventat de inginerul român Ion Roman. Pentru reuşita misiunii este activat şi un agent acoperit din interior a cărui biografie – “Petre Cunea, 65 de ani, crime de război (fără îndoială pe frontul de Est) şi participare la masacrele din timpul rebeliunii legionare” – explică alegerea taberei.

În cele din urmă, binele (visul comunist) învinge! Dar oricât de rău ar fi fost spionul culturii populare din primele decenii de comunism, el unea simbolic cele două lumi ireconciliabile: vestul capitalist şi estul comunist, lumea burgheză şi proletariatul, comunismul şi capitalismul imperialist. Ce ironie a sorţii! Cred că şi astăzi spionul face acelaşi lucru: uneşte! Nu ştie nimeni foarte bine ce este dezbinat, dar are prea puţină importanţă. Astăzi, mai mult ca niciodată, lucrurile serioase care ar trebui să genereze o dezbatere sănătoasă în spaţiul public se aprind rapid în artificii retorice şi dispar. Nimeni nu pare să mai gândească rational. Iubirea şi ura, adeziunea şi respingerea vehementă se susţin exclusiv prin sclipiri de stil.

Spionul/agentul acoperit a revenit astăzi în imaginar printre noi. Este atât de acoperit că nici nu ştim dacă există cu adevărat. Poate să fie orice şi oricine: formator de opinie, candidat la preşedinţie… Poate fi, până la urmă, chiar propria noastră umbră.