Fragment – Lucian Boia: Monarhia-o solutie?

Lucian Boia
Suveranii României. Monarhia, o soluţie?
Humanitas, 2014

Cuvânt înainte

SE SIMTE UN FREAMĂT în zona promonarhică a societăţii româneşti. Numărul susţinătorilor monarhiei e în creştere (chiar dacă, în ansamblu, rămâne minoritar). Să fie aceasta soluţia pentru România? Întrebarea, deşi ţinteşte spre viitor, n-are cum să facă abstracţie de trecut. Am adunat în paginile care urmează tot ce mi s-a părut esenţial în „dosarul monarhiei“, de la fondarea dinastiei şi până astăzi: funcţia regalităţii în opt decenii de istorie, ca şi profilul şi contribuţia fiecărui suveran în parte; „alungarea“ monarhiei din memoria colectivă sub comunism; dificila recuperare postrevoluţionară; şi, în sfârşit, datele actuale ale problemei. În „Addenda“, propun cititorului un document semnificativ pentru modul în care, în urmă cu un secol, Casa Regală s-a apropiat de cultura românească.

Ştergerea memoriei:
o operaţie aproape reuşită

EVOCÂND – ÎN CONVORBIRILE consemnate de scri itorul Mircea Ciobanu – episodul abdicării forţate din 30 decembrie 1947, regele Mihai îşi amintea de o frază aruncată atunci de prim-ministrul Petru Groza: „Ţara a fost învăţată să vă iubească. De-acum o s-o învăţăm să ne iubească pe noi“. Cinic cum era, tovarăşul de drum al comuniştilor nu părea să aibă prea mult respect pentru capacitatea de judecată a „maselor“. În esenţă însă, spunea un lucru adevărat. Orice regim politic îi educă sau îi reeducă pe oameni în spiritul valorilor pe care le promovează. O comunitate are nevoie de valori şi de simboluri îm părtăşite, iar elita conducătoare trebuie la rândul ei să-şi justifice existenţa şi rolul asumat. De la un regim la altul, deosebirile ţin de metodă şi de intensitate; evident, un regim totalitar, promovând o răsturnare totală şi în lipsa concurenţei ideologice, poate merge foarte departe, până la a face din alb, negru, şi din negru, alb. Carol I a fost adus pe tronul României prin voinţa unei elite politice; cu timpul, a ajuns să se impună prin însuşirile şi meritele proprii, dar asta nu înseamnă că nu i-ar fi venit în sprijin şi o mitologie anume confecţionată. Inclusiv de el însuşi. Ca atunci când îşi dă întâlnire peste veacuri cu Mircea cel Bătrân, camarad de arme, la Nicopole, cu unul dintre strămoşii săi. Aşezarea principelui „străin“ în panteonul voievodal românesc avea menirea de a legitima şi consolida dinastia, „autohtonizând“-o cât mai mult cu putinţă. Prins în şirul domnitorilor români, Carol se ridica însă deasupra lor, depăşindu-i prin statură până şi pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Viteazul şi acceptându-l ca „egal“ doar pe împăratul Traian. Sunt cei doi mari fondatori aşezaţi alături: Traian, făuritorul neamului românesc, şi Carol, creatorul Regatului. E greu să nu facem apropierea cu paralela mai recentă, sigur, extravagantă, dar înscrisă în acelaşi procedeu mitologic, între Ceauşescu şi regele dac Burebista. Încă mai la îndemână e comparaţia Ceauşescu–Carol II, cultul personalităţii dictatorului comunist fiind prefaţat în termeni câteodată surprinzător de asemănători (deşi nu chiar atât de obsedanţi) de arsenalul propagandei regale a anilor ’30. Se înţelege că regalitatea nu s-a susţinut doar prin mitologie, ci, mai presus de orice, prin incontestabile înfăptuiri, în perioada celor mai mari împliniri ale istoriei româneşti, culminând cu crearea României Mari, la 1918.

Nota: Mulţumiri editurii Humanitas pentru permisiunea de a reproduce acest text.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *