N-am niciun interes deosebit la ora asta.
Ba chiar aş avea dacă m-aş încumeta să-mi “dau drumu’ “ şi să reacţionez la bombardamentul informaţional cu care suntem blagosloviţi cam de când mi-aduc aminte: am avut alegeri, s-a schimbat guvernul, avem alegeri, se va schimba guvernul, războaiele continuă, manifestaţiile – mai civilizate mai nu – acoperă mapamondul, se trage cu pistolul, mă rog, pistoale, cu uzi, ,se pun bombe, iau foc biserici, cu intenţie aud, ard pădurile, se atacă vapoarele, se scufundă chiar, ninge, plouă, avem viscole, avem tornade, se înzăpezesc drumurile, alunecă dealurile, erup vulcani, se zbuciumă, de fapt, caraghioasa asta de planetă peste care tronăm idiotic, pentru că ce altceva ştim să facem mai bine?
Cam aşa!
Dar nu mă încumet.
Prefer să umblu în derivă – o ţâră – cum zice olteanul şi, cum am întotdeauna la-ndemână o carte-două “ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine…” întorc spatele realului imediat şi, bineînţeles, recondiţionez comunicarea şifonată de frământări inutile.
Ce, am şanse?
Iau nuvela lui Gunter Grass, “Im Krabsgang” (În mers de rac) – îmi place grozav cum scrie neamţul ăsta – şi citesc:
“Pentru mine, politica şi literatura nu au fost niciodată contrarii care se exclud: limba în care scriu suferă de politică, ţara în care scriu îndură din greu consecinţele politicii sale; cititorii cărţilor mele sunt, ca şi mine, autorul, marcaţi de politică. Ar avea prea puţin sens să caut idile apolitice, căci, pe nesimţite, chiar şi metaforele lumii au devenit macabre.”
Parc-am scris eu, păstrez proporţiile, nu vă fie teamă, dar realmente mărturia de credinţă a scriitorului german, pare a fi rezultanta unei existenţe paralele mie, nouă.
Şi de ce n-ar fi?
Şi el şi noi venim din“paradisul”politic şi pentru el şi pentru noi lumea trece prin filtrul politicului indiferent cât de justificat ar fi sau nu, şi el ca şi noi supraveghează limitele interpretărilor numai prin politic, fără a putea sau a vrea să le evite.
“În mers de rac” e o nuvelă, zice autorul- roman, aş zice eu – o călătorie literară pornită de la un adevăr istoric, o incursiune cu semnificativ punctaj (politic) în realitatea secolului trecut.
La 30 ianuarie 1945 este scufundată, de torpilele unui submarin sovietic, nava Wilhelm Gustlloff cu 9000 de pasageri la bord, în majoritate femei şi copii care se evacuau din calea armatelor ruseşti în ofensiva finală. Nava este considerată titanicul german şi pare a fi cea mai mare catastrofă navală civilă din istoria lumii.
Realul devine pretextul nuvelei concepută de un condei de talent ca o incursiune în destinul individual al Tullei Pokriefke intersectat, prin hazard, cu cel colectiv, al victimelor de pe navă.
Mersul înapoi, “de rac” este făcut în salturi, prezentul se interferează cu trecutul “via internet” ori cotrobăind prin memoria confuză a Tullei Pokriefke, lumea naţional socialismului comunicând cumva cu cea a socialismului ştiintific, ecouri de lozinci constructive şi de o parte şi de alta vin până la noi pe căile ştiute ale automatismului politic.
Că omul ramâne cobaiul încercărilor cu iz de distrugere abil învăluite în intenţii altruiste este concluzia firească, dar superficială, dacă suntem atenţi citindu-l pe Gunter Grass, acţiunea unei insiduoase pătrunderi în structura fundamentală a omului, a capacităţii lui de a se include în linia vieţii, personale ori colective fiind alarma“raidului”supunerii şi a fricii ca “modus vivendi”
Categoric, am ghinion astă seară!