Pe 26 august s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Julio Cortazar, eveniment care, din cîte știu, a trecut cu totul neobservat în România. Nici o ediție nouă din cărțile lui, nimic organizat de vreo librărie, nimic în puțina presă culturală pe care o citesc sau care ajunge la mine. Dacă pe la vreo catedră de hispanistică a fost marcat în vreun fel centenarul Cortazar, atunci lucrul acesta s-a petrecut într-o discreție conspirativă. Și nu pot să spun că mă miră, nimic din nepăsarea asurzitoare care îl înconjoară n-are cum să mă mire. Știu foarte bine că trăim într-o cultură profund provincială, unde glanțul de marketing al unui bestseller internațional întreține iluzia cosmopolitismului, iar celebrarea encomiastică a 66, 148 sau 87 de ani de la nașterea oricărei personalități canonice autohtone ține loc de respect pentru valorile naționale. De fapt, poate că în ce-l privește e mai potrivită indiferența, pentru că într-un astfel de mediu, deopotrivă rigid și haotic, Cortazar n-are ce căuta.
Spun asta fiindcă la nici un scriitor n-am întîlnit ca la el rigorea ludicului, care după părerea mea e însăși esența literaturii. Nu sînt critic literar, nu am deprinderea de a-mi esențializa și de a-mi expune demonstrativ impresiile de lectură, n-am avut nici timpul, nici intenția de a-l reciti pe Cortazar pentru acest articol, însă nu-mi vine în minte nici un alt scriitor care să se instaleze cu atîta naturalețe în literatură ca el, care să nu facă nici Literatură, nici “literatură”, ci pur și simplu să scrie povești, fără obsesia monumentalului, care răzbate de sub rîndurile atîtor cărți bune, fără obsesia originalității cu orice preț, care, de asemenea, se vede la atîția alți autori de prim rang, fără obsesia calofiliei, care, și ea, se infiltrează parcă, în alte cazuri, prin porii hîrtiei. Și, cu toate acestea, fără să aibă elementele monumentalului, în sensul rigid și academic al termenului, cărțile lui Cortazar sînt imposibil de ignorat. Fără să fie un avangardist hard sau un furios care să vrea să schimbe din temelii tot ce s-a știut pînă la el despre ficțiune, povestirile și romanele lui Cortazar constituie o mutație esențială în genomul literaturii de la sfîrșitul secolului 20. Fără să fie, ca Nabokov, de exemplu, un fanatic al stilului, tot ce a scris Cortazar e încărcat de poezie. Iar poezia lui nu e una epidermică, nu vine din jocuri gratuie de limbaj, ci dintr-o viziune mereu proaspătă asupra lumii, din felul în care literatura lui își creează propria lume. Cortazar pare că se joacă în permanță cu literatura, că nu se instalează în ea ca într-un teritoriu deja cunoscut pe care să-l ia în stăpînire, ci în sensul că o inventează de fiecare dată, nu răfuindu-se cu trecutul ei, ci asimilîndu-l și făcînd altceva, cu totul nou, fără nici un complex. Iar aici mi se pare a fi definiția esențială a libertății care s-ar cuveni să caracterizeze fiecare scriitor, cu atît mai greu de urmat cu cît presiunea conștiinței că faci literatură este mai mare, oricît ți-ai spune că nu îți pasă de asta: să știi că totul este de fapt doar un joc, să ai capacitatea să te relativizezi, să-ți pierzi ambițiile și încrîncenările și să tratezi scrisul cu doza necesară de umor.
Dar poate că e mai bine să vedem ce spunea însuși Cortazar despre simțul său ludic și despre cum acesta este intricat cu literatura: “Cine are simțul umorului are întotdeauna tendința să vadă în diferitele elemente ale realității înconjurătoare o serie de constelații ce se articulează și care sînt, în aparență, absurde. Toate frazele umoristice conțin această doză de absurd, ceva care nu funcționează în interiorul logicii aristotelice. Eu am simțit că asta era un fel de pararealitate, adică o realitate la dispoziția ta în măsura în care știai să ți-o asumi și s-o utilizezi. […] Ludicul nu este un lux, o anexă a ființei umane care îi poate folosi ca distracție: ludicul este una dintre armele centrale prin care ea este manevrată sau poate manevra în viață. Eu nu înțeleg ludicul ca pe o partidă de truco, nici ca pe un match de fotbal; înțeleg ludicul ca pe o viziune în care lucrurile încetează de a mai avea funcțiile stabilite pentru a-și asuma de multe ori altele foarte diferite, funcții inventate. Omul care populează o lume ludică este unul implicat într-o lume combinatorie, de invenție combinatorie, care creează în mod continuu forme noi. […] De cînd am început să scriu (să scriu texte publicabile) ideea de ludic a fost profund amestecată, confundată, cu aceea de literatură. Pentru mine, o literatură fără elemente ludice era o literatură plictisitoare, o literatură pe care n-o citesc, o literatură greoaie, realismul socialist, de exemplu.” (1)
Însă ludicul lui Julio Cortazar nu este riguros doar cu ideea ce joacă, rigoarea la el nu ține numai de o imaginație combinatorie extinsă exponențial spre noi teritorii. Rigoarea aceasta se aplică înseși ideii de literatură. Am putea spune, făcînd o analogie cu lumea naturală, că speciile noi create de Cortazar păstrează totuși pregant mărcile regnului ficțiunii, nu se află suspendate, ca de exemplu „Bibliografia generală” a lui Mircea Horia Simionescu, la limita dintre literar, în sensul tare al termenului, și non-literar, nu depind în măsura în care depinde aceasta de orizontul de receptare al cititorului pentru a fi înțelese drept obiecte estetice. De aceea pentru Cortazar rigoarea ludicului nu înseamnă doar un ludic riguros cu sine însuși, o joacă perpetuă, ci și respectarea unor canoane subtile și aproape insesizabile, ce transcend canoanele unei epoci, ale unui curent literar sau ale unei direcții culturale, într-un sens mai larg. Este rigoarea artistului care își poate permite orice libertăți, fără a depăși însă granițele invizibile ale artei sale, acele granițe care definesc ca atare obiectul estetic.
1)Julio Cortazar, Omar Prego Gadea – Fascinația cuvintelor, Fabulator, 2007, trad. Radu Niciporuc
