Însingurarea pozitivă, sau “Cum să te laşi de fumat cu Paul Ricoeur”

Întrebarea, mereu, este: de ce fumăm? Poate că dacă am afla de ce fumăm ne-am lăsa mai ușor de fumat, ca în psihanaliză. Oricum, nu sunt de acord cu Alan Carr care spune că ţigările sunt doar un fel de drog medical, o plăcere fiziologică care se auto-întreţine. Eu zic că orice ţigară nu e doar o senzaţie plăcută ci are mereu un sens, în funcţie de momentul zilei, al anului, al vieţii, de locul unde ești. Mereu alt sens. Orice fumător știe asta: chiar și pentru o fracţiune de secundă, ieși să fumezi cu un fel de „scop-sens” în minte, știi ceva, mergi spre “ceva” dincolo de situaţia ta din această secundă. Nu e doar nevoia de ţigară, îmi pare rău dar nu suntem animale, ba chiar se prea poate ca fumatul să fie dovada cea mai clară că mai degrabă trăim poetic, metaforic, decât animalic. Trăim undeva deasupra detaliilor materiale și mereu încercăm să ne ridicăm peste detaliile concrete, măcar pentru zece secunde și… două fumuri.
Acest mister al „ieșirii spre” (terasă, scrumieră, coleg care fumează, balcon, cafenea, etc) mi se pare că ascunde totodată cheia renunţării la fumat. După o listă lungă de motive pentru care fumăm, pe care am scris-o deja, iată o explicaţie în plus cu care mi se pare că am mers mult mai departe: explicaţia cu metafora. Ce se întâmplă, de fapt, când fumezi?
Paul Ricoeur, spre finalul cărţii clasice „Metafora vie”, ne spune că orice metaforă are un adevăr al ei (adevărul metaforic) care implică o tensiune creatoare între sensul literal și sensul metaforic, iar apoi orice metaforă e un adevăr undeva între „ceva care există” și „ceva care nu există”. Încă. Pentru ca să fie metaforă, trebuie să fie deja un sens anume, dar și o non-existenţă, unde se va naște noul sens.
Tensiune, și două stadii: ceva care există, ceva care nu există, iar tensiunea creatoare naște ceea ce nu există. Nu e asta explicaţia celor mai multe ţigări?
Ieși pe balcon ca să fumezi, la fel cum James Bond iese pe terasa hotelului, asta e la început, prin liceu, când ieși să fumezi ca să te dai mare. Dar… ieși cu un scop de creare de sine. Tensiunea creatoare a vieţii te face să acţionezi, să ieși la o ţigară.
Dar, în timp, mereu ieșim la ţigară pentru a deveni un alt James Bond, cel de zi cu zi. Ieși după examen să fumezi cu colegii: ai trecut prin trei ore groaznice, deci te-ai schimbat, vezi și simţi altfel viaţa. Ieși, să fumezi. Ai deschis documentul pentru noul articol, totul e pregătit, dar nu ai toate ideile clare: ieși să fumezi.
Şi uite-așa, ţigara devine vehiculul de tensiune, ceea ce ne trece zilnic dn momentele în care suntem în tensiune spre realizarea tensiunii.
De fapt mereu suntem în tensiune creatoare de sine, în dezvoltare personală, iar ţigara nu e o dependenţă de un drog, ea poate fi de fapt doar semnalul că ne dezvoltăm. Mergem mai departe, suntem în tensiune: pe stradă, ne întrebăm dacă am revăzut toată prezentarea, și atunci fumăm, etc.
Dacă fumatul este acest proces de trecere prin tensiune de la „ce este deja” la „ce va fi”, iată de ce e greu să te lași: pentru că nu ai cu ce să înlocuiești fumatul. Adică, vrei să înlocuiești ţigările cu „ceva”, dar fumatul este, în esenţă, trecere. E melodia pe care ai învăţat să o pui pentru un film care e deja frumos în sine: filmul creativ al vieţii.
Ești în drum între tine, cel concret care spală pe jos sau se îmbracă, și ceilalţi, spre altcineva sau spre altundeva. Nu ești încă ajuns. Cum ziceam, „ești dar nu ești”. Ești tu dar un amestec (provizoriu) de exist/nu exist (încă). Amestecul care face că, de fapt, tocmai te creezi pe tine însuţi. Şi vei deveni cel care a trecut printr-un examen, a terminat un tablou, a terminat un eseu, o oră de muncă, o zi de muncă.
Iar acel “amestec provizoriu” de sine, această alchimie permanentă poate fi găsită prin operele psihologilor sau sociologilor, care vorbesc despre indiviul singular-plural, despre „a fi între”, de fapt despre un mod particular de „a fi zeu” în limbajul lui Aristotel: clipa în care ești în cetate dar ești „doar tu cu tine”, deci nu ești plecat cu totul din cetate decât pentru fracţiunea de secundă în care fumezi tu cu tine.
Dacă am vorbit de „zeu”, de remarcat că acest „există – nu există încă” apare cel mai clar atunci când te rogi. Fumatul e un invers al rugăciunii: ești în tensiune spre ceva, spre cineva care nu se vede, nu ești doar singur, e ceva în plus în faţa existenţei tale dar care nu se știe ce e sau cine e. În primul caz tensiunea e doar cauzată de ţigară dar nu are obiect, în al doilea caz obiectul e Dumnezeu, meditaţia, sau încă inspiraţia creatoare pentru artiști.
Fumatul ar fi deci o ipostază foarte fină a vieţii, care apare în mod normal în momente rare sau deosebite, o ipostază fără de care am înnebuni: cea de însigurare pozitivă, paradoxul de „a fi și totodată a nu fi încă”. De regulă această ipostază mă duce spre o realizare (întâlnirea cu cineva, cu Dumnezeu, cu opera pe care o realizez), dar fumatul întoarce spre sine acest proces: tot mai des, tot mai mult, reiau ipostaza de tensiune pentru sine. La fel cum iau o gumă și mestec, iar stomacul produce suc gastric, deși nu mănânc de fapt nimic.
Dacă ăsta e miezul fumatului, măcar pentru un anumit profil de fumător la care subscriu, atunci există o șansă să te lași de fumat fără resentimente: şi anume, să regăsești momentele de tensiune creatoare de sine în stadiul pur. Fără ţigări.
Plăcerea de a face un desen, de a scrie un text, de a aranja o masă de duminică.
Încetul cu încetul, secretul din spatele plăcerii de a fuma nu va mai fi un secret: e doar viaţa creatoare, creaţia de sine zilnică, iar ţigările sunt un accesoriu mort care poate fi înlocuit: „ţigara vie” e în altă parte, e în mine, în minte, mereu aprinsă, mereu fumegândă, mereu caldă.
De fapt ţigările sunt vârful icebergului, sunt doar fum fără foc: focul adevărat e în mine, căldura și lumina sunt mereu în mine. Şi nu are rost să înlocuiesc ţigările, trebuie să merg cu mintea de la fum la foc: ţigara vie sunt eu, zilnic, în mii de ipostaze.
Fumătorii au ajuns doar să creadă că e un secret misterios ceea ce e limpede ca lumina zilei: viaţa e vie, viaţa e frumoasă şi limpede, viaţa e o creaţie permanentă de sine.