Ficţiuni. 20 de ani de la absolvirea liceului

Am fost emoţionat şi anxios. Pe mulţi colegi nu i-am mai văzut fix de 20 de ani. Nici cu doamna dirigintă nu m-am intersectat de atunci. În timp îţi formezi anumite imagini şi percepţii despre trecut, care cu greu suferă modificări. Chiar dacă liceul – acum Colegiul Naţional „Matei Basarab“ – nu a fost un bacovian cimitir al tinereţii mele, nu am păstrat o reprezentare în culorile cele mai deschise. S-a menţinut un fel de cenuşiu, pe care nu îl valorizam neapărat în termenii lui Adam Michnik – „gray is beautiful“.

Şi dacă există un vinovat, acela sunt eu în mare parte. Nu eram chiar un tip sociabil, „nu m-am integrat adecvat în colectiv“ – vorba autobiografiilor de dinainte de 1989. Dar poate că, în primul rând, a fost şocul declinului la capitolul „statut social“: din premiant am devenit un elev de „mijlocul clasamentului“, care în primul an se zbate să scape de corigenţă, şi încă la materia predată de dirigintă – Fizica! Acum constat că nu era chiar o tragedie – colegi parcă mai destupaţi la minte decât mine – chiar au avut corigenţe. Iar eu am trecut cu 5 sau 6 nu pentru că eram inteligent, ci datorită – sau din cauza – faptului că m-am purtat ca un tocilar, sacrificând orice alte activităţi, întâlniri etc.

Apropo. Uitasem complet de descinderea la noi în clasă a două eleve din Marea Britanie („englezoaicele“), venite la un stagiu sau schimb de experienţă între licee. Cei mai mulţi colegi – acum oameni în toată firea – îşi aminteau cu lux de amănunte despre moment. Pentru mine, rămăsese un eveniment bine ascuns undeva în cotloanele memoriei. Am schimbat două vorbe, toate într-un cadru ultra-oficial şi atât. Parcă – în 1991–1992 – respectam încă legile ceauşiste de dupa 1970 privind regimul străinilor şi secretul de stat! Deprimant…

În al doilea rând, a fost poate o opţiune nefericită. Sau, mai bine zis, aşa am avut impresia la puţin timp după liceu şi mult după. Acum nu aş mai spune chiar nefericită. Aş zice: discutabilă, controversată, greu de evaluat, poate chiar benefică într-un fel. Voiam să dau la Secţia umanistă, nu la Mate–Fizică. Dar s-a întâmplat să fiu întors din drum în ultimul moment. Nu mai ştiu de către cine – de secretara liceului, secretara–şefă, de ea şi/sau de mama. Chiar nu mai reţin exact. Cu motivaţii care scot în evidenţă propria nesiguranţă: „concurenţa e mai mare la Uman!“; „la Uman sunt multe fete!“. Da, da, aşa mi s-a spus şi eu – ce stupid! – în loc să spun: „Păi, atunci la Uman vreau!“, am mers pe logica interlocutorilor zişi maturi.

Şi sigur că a urmat un mic seism. Mie îmi plăceau Istoria, Geografia, Literatura Română, or m-am trezit asaltat de cursuri intensive de Fizică, Mate şi Chimie, la care oricum în gimnaziu eram mediocru (de fapt, luam note mari pentru că profesorii erau indulgenţi; iar mai târziu am aflat în mod documentat şi de ce: autorităţile politice şi şcolare îi sileau să fie aşa).

Atunci când am ajuns student la Facultatea de Istorie, şi făceam ce îmi plăcea, Liceul a devenit cumva acel „Ev Mediu întunecat“, iar reprezentarea de care vorbeam s-a consolidat. Nu am stat să judec dacă nu cumva Mate–Fizica mi-a imprimat un spirit mai ordonat, care s-a vădit mai târziu şi pe teritoriul umanist îmbrăţişat: predarea la timp a studiilor, fără erori (grave), tendinţa spre claritate şi exactitate etc.

S-a întâmplat şi ceva amuzant la reuniunea noastră, care ţine de autoreprezentare dar şi de înfăţişare (la propriu), dovedind că de multe ori memoria îţi joacă feste. Înainte de februarie–martie 2013 eram un… pufos; un împlinit, departe de a avea un abdomen plat, ca să zic aşa. Specific pentru cineva aproape de 40 de ani, care a devenit sedentar. Ei bine, de un an şi jumătate, prin exerciţiu fizic, mers pe jos, jogging, alergări în parc etc. am dat jos vreo 12 kg. Aveam impresia că am ajuns ca la 18 ani. Or, mai mulţi colegi nu îşi aminteau aşa. Eram un mic… grăsuţ şi atunci. De fapt, la absolvire. Iar acum am realizat şi de ce. Pentru că, mai ales în ultimul an de liceu, am evitat cât am putut orele de sport. Nu pentru a face ceva distractiv, ci pentru a toci la materiile de bac…

Dar revelaţia, marea revelaţie, a fost diriginta, care şi-a amintit atât de bine de noi. În comparaţie cu dumneaei, eu mă consider un ramolit. Şi, fiind istoric, asta e o circumstanţă agravantă. Cred că puteam să ţin şi jurnal; l-aş fi umplut probabil de platitudini care azi nu mă ajutau prea mult.