Moartea lui Ivan Ilici (fragment 2)

„N o să mai fiu şi atunci ce o să fie ? N o să fie nimic. Unde am să fiu cînd n am să mai fiu ? Nu cumva asta e moartea ? Nu, nu vreau !“ Sări din pat, vru să aprindă o lumînare, cotrobăi cu mîinile tremurînde, scăpă lumînarea şi sfeşnicul pe jos şi se prăbuşi din nou pe pat, cu capul pe pernă. „De ce ? E totuna, îşi spuse el, privind cu ochii deschişi în întuneric. Moartea. Da, moartea. Şi nici unul dintre ei nu ştie, nu vrea să ştie şi nu îi e milă. Ei cîntă. (Auzea de după uşă, ca de departe, zvon de glasuri şi ritornele.) Lor le este indiferent, dar o să moară şi ei. Proştii ! Eu mai devreme, ei mai tîrziu ; dar şi ei vor păţi acelaşi lucru. Şi totuşi se bucură. Dobitocii !“ Mînia îl sufoca. Îl copleşi o stare apăsătoare, chinuitoare, de neîndurat. Nu e posibil ca toţi să fie condamnaţi mereu la frica asta îngrozitoare. Se ridică.

Sonata Kreutzer şi alte povestiri
Traducere din limba rusă şi notede Ana Maria Brezuleanu, Magda Achim,Marina Vraciu, Leonte Ivanov
Volum îngrijit de Ana Maria Brezuleanu şi Magda Achim

„Ceva nu e în regulă ; trebuie să mă liniştesc şi să regîndesc totul de la început.“ Şi o luă de la capăt. „Da, începutul bolii. M am lovit într o parte şi am rămas acelaşi şi atunci, şi a doua zi. M a durut puţin, apoi mai tare, apoi doctori, apoi tristeţe şi descurajare, iarăşi doctori. Aşa m am apropiat tot mai mult de prăpastie. Tot mai vlăguit. Şi iată că m am ofilit, lumina din ochi mi s a stins. E sfîrşitul, iar eu mă gîndesc la intestin. Mă gîndesc cum să vindec intestinul, cînd aici e vorba de moarte. E cu putinţă să fie chiar moartea ?“ Îl cuprinse din nou groaza, începu să gîfîie, se aplecă, bîjbîi după chibrituri, se sprijini cu cotul de noptiera care îi stătea în cale, dar atingerea ei îi provocă durere. Se supără pe ea, se rezemă mînios mai cu putere şi o răsturnă. Ajuns la disperare, simţind că se sufocă, se prăbuşi pe spate aşteptîndu şi moartea chiar în clipa aceea.

sonata kreutzer

Între timp, oaspeţii plecau. Praskovia Feodorovna îi conducea. Auzi ceva căzînd şi intră în odaia lui.
— Ce s a întîmplat ?
— Nimic. Am răsturnat o din greşeală.
Ea ieşi, aduse o lumînare. El stătea culcat, răsuflînd repede şi cu greutate, de parcă ar fi alergat o verstă, cu privirea pironită asupra ei.
— Ce i cu tine, Jean ?
— Ni…mic. Am răs…tur…nat o.
„Ce să i explic ? N o să înţeleagă“, gîndi el.
Şi într adevăr ea nu înţelese. Îndreptă noptiera, aprinse o lumînare şi ieşi grăbită : trebuia să şi conducă oaspeţii.
Cînd se întoarse, Ivan Ilici stătea tot pe spate cu privirea în tavan.
— Ce ai ? Îţi e mai rău ?
— Da.
Ea clătină din cap şi se aşeză.
— Ştii, Jean, mă gîndesc dacă n ar fi bine să l chemăm acasă pe Leşcetiţki.
Asta însemna să l cheme pe faimosul doctor, fără să şi cruţe banii. El zîmbi caustic şi spuse „Nu“. Ea mai întîrzie puţin, apoi se apropie şi îl sărută pe frunte.
Simţea că o urăşte din tot sufletul în timp ce l săruta şi făcu un efort să n o împingă la o parte.
— Noapte bună. Poate dă Domnul şi ai să adormi.
— Da.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *