Saramago: jocurile morții

În Intermitențele morții, José Saramago imaginează, cu umorul inteligent și cu ironia sa insinuantă, o provocatoare farsă metafizică absurdă, menită să ne pună în față tocmai absurdul unor atitudini umane ori să provoace o reconsiderare a raportului dintre om și viață, dintre om și moarte. Și asta în registru ludic, cu un năstrușnic simț al tragicomicului.

Începutul se numără printre cele mai reușite din istoria romanului: „A doua zi nu a murit nimeni”. Povestea are o forță de seducție care tot crește, dovedindu-se inepuizabilă, până la ultimul rând. Și mai ales după el. Așadar… A fost odată o țară norocoasă, una singură și oarecare, în care un An Nou chiar a adus o Viață Nouă. Moartea își pune capăt zilelor și oamenii pierd șansa de a muri. Euforia inițială nu ține însă mult. Oamenii rămân suspendați, legănându-și trupurile fragile între viață și moarte. Nemurirea pare a fi un bun la îndemâna oricui își dorește. Ba chiar și a celor care nu-și doresc. Biserica intră în declin, căci unde nu-i moarte nu-i înviere și prin urmare nici Biserică. Oamenii se zbat între speranţa de a trăi veşnic şi teama de a nu muri niciodată. Infern sau Paradis!? La ușa oamenilor apare o viață unică. Mințile temătoare se luminează, umbra lui Thanatos dispare din priviri, viața devine frumoasă. Dar negoțul funerar e în declin. Pentru a compensa pierderile, animalele ar trebui înmormântate cu aceeași pompă ca și oamenii. Și industria din spitale, care devin supraaglomerate, se duce de râpă. Cu capul de zidul plângerii își dau și azilele. Și casele de asigurări. Nu se știe cu ce se vor plăti pensiile. Teama că se va ajunge la cimitire de oameni vii, dar batrâni crește cu fiecare zi: „romboidul vîrstelor se va întoarce rapid cu picioarele în sus, o masă uriaşă de bătrîni la vîrf, mereu în creştere, înghiţind ca un piton noile generaţii, care, la rîndul lor, transformate în majoritate în personal de asistenţă şi administrare a căminelor apusului fericit, după ce şi-au cheltuit cei mai frumoşi ani din viaţă îngrijind babalîci de toate vîrstele, fie normale, fie matusalemice, mulţimi de părinţi, bunici, străbunici, stră‑străbunici, stră‑stră‑străbunici, stră‑stră‑stră‑străbunici, stră‑‑ stră‑stră‑stră‑străbunici, stră‑stră‑stră‑‑ stră- stră‑străbunici şi aşa mai departe, ad infinitum, se vor adăuga una după alta, ca frunzele care se desprind din copaci şi cad peste frunzele toamnelor trecute”.

Filosofii, împărțiți în pesimiști și optimiști, încep altă dezbatere pe marginea paharului pe jumătate plin sau gol: „dacă fiinţele umane n-ar muri totul ar fi permis, Şi asta ar fi rău, întrebă filozoful bătrîn, Pe cît ar fi de rău şi dacă nu s-ar permite nimic”. Oamenii ajung să cunoască moartea stagnată. Ori viața suspendată. Sunt vii morți. Medicii nu mai pot face nimic nici pentru ei, nici împotriva lor. Moartea se hotărăște să se amâne pe ea însăși, se încăpățânează să păstreze distanța. Dar, din fericire, există granița. Cu un metru înainte de ea, oamenii trăiesc, la un metru după ea, mor. Un exod se naște. Atitudinile sunt divergente. Serviciile secrete intervin, apare chiar o maphia ce pune control pe transportul de bolnavi. Principiile morale sunt aneantizate. Familiile și-i duc pe cei dragi la moarte. Se naște o nouă specie de imigranţi cu forţa. Lovituri militare, nu se știe de ce și pentru ce. Panică. Conflicte în armată. Dar și o oarecare liniște, căci, nu-i așa?!, oricât s-ar împușca unii pe alții, nu ar muri nimeni. Omenirea se îmbolnăvește de fapt de prea multă viață. Saramago strecoară constant o subtilă, dar atroce critică a neputinței a tot ceea ce înseamnă stat, administrație, cele mai dure rânduri fiind îndreptate către biserică: „În faţa acestui tablou înspăimîntător metafizicienii nu au avut altă soluţie decît să şi pună teoriile în cui, biserica nu a avut altceva de făcut decît să se întoarcă la mărgelele obosite ale mătăniilor ei şi să continue să aştepte sfîrşitul veacurilor, care, conform viziunilor sale escatologice, le va rezolva pe toate pentru totdeauna”.

Dar într-o zi, din fericire, moartea (cu minusculă, căci nu e nici ea marea moarte, ci doar a ființelor) își face milă de oameni și începe să trimită scrisori mov prin care îi anunță că se va întoarce și le dă termen de opt săptămâni să-și încheie socotelile cu viața. Alte tragedii, alte întorsături de dorințe. Altă calamitate colectivă. Dacă în prima parte dimensiunea politică și socială este prevalentă, în partea a doua Saramago ne oferă o fantastică poveste de dragoste, țesută în jurul întâlnirii dintre moarte (întrupată într-o femeie misterioasă, frumoasă, preocupată de asortarea bluzei cu pantalonii, cu geanta, cu bereta) și un violoncelist ce refuză programarea la moarte. Scrisorile trimise bărbatului se întorc inexplicabil, derutând moartea. Viața pune moartea în situația de a se transforma într-o seducătoare. Și moartea, mult mai umană decât s-ar putea crede, se îndrăgostește, fatalitate!, de ceea ce nu poate avea. Dar o să aibă, fără moarte de data aceasta. Ea, cea care nu dormea niciodată, va adormi, iar a doua zi nu va mai muri nimeni. Alfel, însă.

În Intermitențele morții, lui Saramago îi reușește de minune jocul morții cu oamenii, dar mai ales jocul destinului cu moartea, care mai are și ea de învățat, de trăit, de iubit, pierzându-se în propriul joc de-a baba-oarba. Tabloul parodic al aventurilor omenești ale morții încântă cititorul prin inventivitatea și savoarea absolut speciale. Scriitura fluidă – fraze lungi, cu puține semne de punctuație, fără demarcație între dialoguri, cu treceri rapide între atmosfera de agonie și cea de extaz – se dovedește a fi ca și viața. Ori ca și moartea. Cu dificultăți de lectură din loc în loc. Doar că inteligența ironică și spiritual hâtru al lui Saramago fac absurdul viziunii sale mult mai amuzant, ori cel puțin mai radios decât absurdul nostru cel de toate zilele.

JOSE SARAMAGO – Intermitențele morții, Traducere din limba portugheză de Georgiana Bărbulescu, Polirom, 2013

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *