Richard Kunisch, “Bucureşti şi Stambul Schiţe din Ungaria, România şi Turcia (fragment 4)

Când intri azi în casa unui valah îţi pare de necrezut că de-atunci au trecut doar câteva decenii.

Slujitorii galonaţi s-au grăbit să mă întâmpine atunci când trăsura mea a tras în faţa clădirii masive. Am urcat o scară luminată strălucitor, acoperită de covoare şi împodobită cu flori, uşile batante s-au deschis şi m-am pomenit într-un salon amenajat cu eleganţă franţuzească şi în mijlocul unei societăţi care la prima vedere nu se deosebea cu nimic de aceea a altor reşedinţe. Doar un amănunt m-a izbit, dar acest amănunt era caracteristic: pe palier remarcasem un tablou provenind, evident, de la un maestru, iar aici, în saloane, atârnau, în rame somptuos sculptate, încercări diletante care într-un asemenea loc făceau o impresie într-adevăr comică. Dar n-am avut timp să mă gândesc prea mult, căci de pianul deschis s-a apropiat o tânără doamnă. Era subţire şi delicată, cu trăsături fin modelate, însufleţite de spirit. Înainte de a începe să cânte, şi-a aruncat privirea rapid peste grupurile care se formaseră în jurul ei şi un zâmbet abia perceptibil de trufie i-a fluturat pe buze. Eu m-am aşezat în partea opusă, rezemat de una din uşile care dădeau în camerele alăturate, şi am aşteptat nerăbdător plăcerea muzicală pe care această tânără valahă blondă urma să ne-o procure. A căutat câteva clipe printre piesele ei muzicale, a luat una în mână şi, iarăşi, acel zâmbet batjocoritor i-a luminat ca un fulger chipul. Idol del mio cuore, a răsunat un glas minunat, argintiu, de soprană. Alesese acea înduioşătoare arie de dragoste a lui Hasse1 şi o cânta cu o virtuozitate care ar fi făcut cinste şcolii romane. Fiecare sunet era pur, fiecare notă era pe deplin pusă în valoare; urechea cea mai răsfăţată n-ar fi putut descoperi nici o coloratură ştearsă, nici un portament neliniştit. Şi ce aprinse de patimă, de dor mistuitor erau aceste sunete perlate! Şi ce mult se schimbaseră trăsăturile cântăreţei! Masca salonardei trufaşe şi batjocoritoare sub care ne apăruse doar cu câteva momente în urmă căzuse, o inimă care uită de lume şi se gândeşte doar la iubitul ei îşi deschidea adâncurile. Ochii îi străluceau şi ardeau văpaie, pieptul îi fremăta. Tot mai dulce, mai adânc, mai pătimaş perlau sunetele, era un cântec fantastic de tulburător. Inima femeii seamănă cu boaba de tămâie: răspândeşte mireasmă doar când arde. Dar oare ea cunoştea dragostea a cărei forţă se pricepea s-o înfăţişeze atât de fermecător?

Era doar un cântec, era doar un vis. Ultimul sunet se stinse, îşi strânse notele şi îşi reluă locul printre ceilalţi. Un murmur măgulitor, câteva platitudini rostite cu voce tare îi mulţumiră pentru desfătare. Credea în această desfătare? Chipul îi devenise din nou atât de batjocoritor şi rece, de parcă i-ar fi stat pe limbă o epigramă. Răspunse însă doar în câteva fraze convenţionale, pline de modestie, la toate încercările asistenţei de a-şi arăta încântarea şi entuziasmul.
„Un glas minunat!“ şopti vecinul meu, un valah cu înfăţişare încă destul de tânără, al cărui frac era împodobit de un lanţ de aur, cu zece sau douăsprezece ordine en miniature. Învăţase la Paris că societatea bună nu vorbeşte niciodată tare şi zgomotos; de când cu această descoperire, îl puteai înţelege doar dacă erai înzestrat cu un auz special, la care se adăuga şi faptul că vorbirea lui avea rapiditatea unui francez get-beget. Am aflat mai târziu povestea vieţii lui, care semăna cu aceea a mulţi alţi autohtoni. Cine nu aparţine prin naştere unei familii puternice încearcă să se lipească de una din ele, ca cirac; dacă ea ajunge pe tron – ceea ce în condiţiile schimbării rapide a rangului de hospodar1 nu poate să întârzie multă vreme –, atunci i se repartizează o slujbuliţă, în care se poate afirma numai dacă e în stare să calculeze dinainte ivirea unui alt astru şi să se orienteze către el la timpul potrivit. Veniturile unei slujbe sunt de obicei mici, 200, 300, 400 de ducaţi, ceea ce la preţurile de acolo nu înseamnă mai mult decât în Germania tot pe atâţia taleri. Posturile mai bine plătite sunt oferite rudelor sau acelor prieteni prin influenţa cărora familia domnitoare a ajuns pe tron. Venitul curent este însă dublat, înzecit, însutit prin venituri secundare. Mărimea acestora atârnă de importanţa slujbei, ciracul lipsit de influenţă are nevoie şi de alte resurse spre a putea să trăiască potrivit cu înclinaţiile sale. Mijlocul de a ieşi din impasul unor astfel de situaţii strâmtorate este, în Orient ca şi la noi, o femeie bogată, valahul se gândeşte deci să se pună cât mai mult în valoare. Care sunt însuşirile sale? Este bine clădit şi a învăţat să farmece o inimă de fată. Dar, în Valahia, la încheierea unei căsătorii se iau drept sfătuitori nu inimi de fete, ci prieteni de afaceri. El este paharnic sau serdar2 – compatrioţii săi ştiu cât de puţin înseamnă acest rang şi cum fiecare schimbare de hospodar îi loveşte şi pe dregători. Are câteva ordine – ele nu orbesc pe nimeni în această ţară, pe care Rusia şi Turcia o copleşesc cu decoraţii; fiecărui cirac al domniei îi pică asemenea distincţii. În cel mai bun caz, el poate să fie vrednic de o rentă cam de trei-patru sute de ducaţi, dar în asta intră şi întreţinerea unei femei, fapt pe care trebuie să-l ia în calcul. Suma nu-i ajunge. Ce să facă? Chibzuieşte în sus şi-n jos, le făgăduieşte evreilor cele mai mari dobânzi – la urmă îi poate eventual şi înşela cu astea –, dar nu apare nici o ofertă acceptabilă. Atunci îi vine o idee salvatoare: străinătatea! Este boier, ceea ce aduce, ca şi milord, a rang şi a aur; faptul că boier nu înseamnă mai mult decât înseamnă hidalgo în Spania nu se ştie nici în Germania, nici în Anglia şi nici în Italia, abia dacă la Paris. El este serdar, iar prin asta se poate înţelege orice. Mai trebuie un număr oarecare de ordine, şi e un fleac ca în timpul călătoriei sale de nuntă să se dea drept unul din cei mai însemnaţi bărbaţi ai Valahiei, poate chiar un candidat la tron. Deci, de obţinut mai multe decoraţii. Câteva state mai mici din sud îşi trimit din când în când agenţii încoace şi-ncolo spre a le valorifica ordinele, candidatul la căsătorie aşteaptă o conjunctură favorabilă, adică un an în care oferta să fie mai mare decât cererea, face achiziţii avantajoase, încearcă să înhaţe prin joc acoperit o cruce de la una sau alta din marile puteri, împrumută de la evreu în contul zestrei viitoarei soţii o sumă de bani, închiriază un arnăut al cărui costum naţional aduce a bogăţie orientală şi pleacă în călătorie. La întoarcere este cu o rentă de câteva mii de taleri mai bogat, are pe deasupra, fireşte, şi o soţie, iar acest supliment de venit nu este în Valahia deloc jenant.

Richard Kunisch,
“Bucureşti şi Stambul
Schiţe din Ungaria, România şi Turcia”
Traducere din limba germană, prefaţă şi note de Viorica Nişcov

„Rareori am auzit cântându-se mai frumos“, repetă vecinul meu în şoaptă. Entuziasmul lui era explicabil, căci fata stătea aproape de soare, iar razele lui îl luminau milostiv şi pe el. I-am răspuns cu o observaţie asupra ariei; „Foarte adevărat! Foarte corect!“ şopti el cu o înclinare şi un zâmbet care, sub masca aprobării admirative, trebuiau să-i ascundă stânjeneala; pricepea muzica tot atât de puţin ca pe oricare altă artă. L-am părăsit şi m-am îndreptat spre doamne. Cântăreaţa şi o altă tânără valahă stăteau cumva separate într-o nişă, vorbind însufleţit şi nelăsându-se pentru o clipă tulburate de ceea ce se petrecea în jur.

Bucuresti-si-Stambul

Datoria legată de complimente se îndeplinise, iar lumea masculină valahă nu prea gustă societatea fetelor; femeile sunt mai atrăgătoare. Înainte ca un altul să poată lua, din politeţe, scaunul devenit liber de lângă cele două prietene, am pus eu stăpânire pe el. Valahii sunt întotdeauna doritori să audă ce impresie face ţara lor asupra străinului; nici eu n-am scăpat de această întrebare învăluită. „Ce-am găsit aici m-a uimit.“ „Un compliment ambiguu“, răspunse doamna care cântase, „locuitorii statelor civilizate numără biata noastră ţară printre cele barbare, şi atunci lumea se poate prea bine mira că ştim să citim şi să scriem, că ne purtăm manierat şi că nu ne prindem inele de nas ori de buze.“ „Şi că străinul poate veni la noi fără a risca să păţească ceva“, adăugă zâmbind prietena ei, o tânără doamnă, aparţinând uneia din cele mai vechi familii din Răsărit, o siluetă superbă, capul încununat de păr bogat, de un negru intens. M-am uitat în ochii ei mari, întunecaţi. „Prinţesă, poeţii ţării spun că străinul nu poate zăbovi fără primejdie aici, căci apa Dâmboviţei are însuşirea fluviului Lethe.“ Un preludiu susurat ne întrerupse. „Roberto, o tu che adoro!“ O altă cântăreaţă se afla în faţa pianului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *