În ficţiunea din „Camera obscură”,Corto se înalţă pe cerul din Spania ca un zmeu din Caraibe. Fără moarte, Corto alunecă spre oceanul înecat de miresme. I-am imaginat, în acest final de povestire, metamorfoza.
Cum poţi să îţi închipui moartea cu adevărat, atunci când singura moarte pe care ţi-o poţi imagina este moartea visului în care trăieşti izolat, ca într-un cristal de culori şi de sunete? Atâtea vise şi atâtea reîntâlniri, gândeşte Corto în vreme ce dimineaţa se ridică asupra câmpului de bătălie. Atâtea miraje şi atâtea nostalgii. Poate că este timpul să plec, poate că este timpul să las în urmă această Spanie ce pare să trezească din pământul ei înmuiat de sânge spectrele trecutului meu. Poate că este timpul să se topească din nou în aventura din care s-a ivit, poate că a venit vremea ca totul să fie reînceput, spre a alunga acest gust de cenuşă care se adună cu fiecare zi.
În jurul său, o altă zi se pregăteşte, cu un ritual pe care îl cunoaşte acum, până la cele mai intime detalii ale sale. Important este să nu te gândeşti niciodată la moarte, să întâmpini fiecare zi cu siguranţa indiferentă a trapezistului care se joacă cu moartea la fiecare reprezentaţie, refuzând plasa pe care directorul inept i- o oferă. Dacă ai intrat în jocul ei,în jocul morţii, totul este pierdut şi cei din spatele fiecărui tranşeu o ştiu la fel ca şi el- moartea este acolo şi nu aşteaptă decât un semn de slăbiciune pentru a se instala în sânul tău, pentru a-ţi paraliza mâna care stă pe trăgaci, pentru a –ţi arăta, cu degetul ei înmănuşat şi parfumat, trupul tău care se topeşte sub atingerea şobolanilor. Ridicând ochii, lui Corto i se pare că un şoim dintre aceia pe care arabii îi folosesc la vânătorile lor zboară ca o săgeată, văzut doar de ochii săi, asemeni unui mesaj pe care un prieten de foarte departe îl trimite celui ce trebuie să iasă din mlaştinile uitării şi ale visului. Să ridicăm ancora, să mergem până la căpăt, ca şi Rimbaud şi zâmbetul lui Corto se umple de presimţirea viitorului care nu se va mai întâmpla niciodată..
dar aceasta este o altă poveste şi lui Corto, cu ochii la şoimul ce nu părăseşte văzduhul de deasupra câmpului de bătălie, i se face dor de deşertul în care Cush şi Shamael vieţuiesc în preajma spiritelor şi ceva din mireasma Africii ajunge până la el. Da, poate că acesta este semnul pe care l-a aşteptat atâta vreme. Veştile din Africa sunt la fel de tulburi ca şi cele din Spania. Undeva, dincolo de marginile imperiilor, mullahul pe care Cush îl evocă ca pe un spirit răzbunător luptă mai departe şi armele lui Corto ar întări aceasta luptă pe care Cush o duce, alături de duhurile de dinainte de facerea lumii.
Ce dimineaţa minunată pentru a călători şi pentru a muri, şopteşte Corto,în vreme ce în urechi îi susură vocea de orhidee şi de miresme a lui Bouche Doré. Iar Corto îşi vede propriul său trup înălţându-se în aer, până ce ajunge alături de şoimul ce îşi aţinteşte privirea asupra lui şi Corto ştie că zborul este cel ce urmează, ore şi zile de înălţare şi de plutire, liniştite ca un somn în braţele fecioarelor despre care Cush îi povestea, în nopţile lungi sub luna deşertului. Şi Corto se depărtează de toate, fiind una cu acest cer ce se desface din nou şi glasul lui Bouche Dorée ajunge , din nou, către el, glasul din care toate vin, un glas în care se amestecă vocile tuturor zilelor petrecute de Corto de o parte şi de alta a liniei styxului, un glas în care poţi recunoaşte mlădierea de ingres a mamei sale , ţiganca din gibraltar, ca şi atingerea marinarului din cornwall. Ce zbor lung voi avea murmură Corto, admirându- şi hipnotizat noul său trup, ce seamănă cu al zeilor pe care vrăjitoarele din bahia îl adoră, în extazul lor. Ce zbor lung voi avea şi Corto zâmbeşte , abandonându-se acestei noi stări a existenţei sale iar sunetele care se coboară din cer îl îmbracă în foşnetul lor discret, ca într-un giulgiu de ape.
