O cafea la „Burger King”

” La souffrance est le fil dont l’étoffe de la joie est tisée” (suferinţa e firul din care e ţesută stofa bucuriei).

                                    Henri de Lubac

M-am oprit într-una din zile, pe o mare căldură, la un „Burger King” din Toronto, să beau o cafea. Era multă lume. Unii aveau celularele în care erau total cufundaţi, alţii priveau marile ecrane cu care erau căptuşiţi pereţii, urmărind ştirile, alţii stăteau cu privirile aiurea. Unul singur, aşezat mai departe de văzul lumii, ca să nu se facă de ras că e „demodat”, avea în mână un ziar. Eu, plicitisită de ştirile de pe ecrane şi fiind mereu dornică să văd ce se petrece în jur, deşi aveam celularul la mine şi aş fi putut să-mi deschid mesajele, am preferat să iau poziţia de „observator” şi să privesc lumea, aşteptând să mi se răcească acea cafea, mult prea fierbinte pentru căldura de afară!

Nefiind multe de observat, mi-au căzut ochii pe băiatul care ştergea mesele. O făcea cu o râvnă cu totul specială şi, când m-am uitat mai atent, am observat că tânărul avea un uşor handicap. Cu alte cuvinte, în Canada, acel tânăr e socotit „defavorizat mental”. Din momentul în care mi-am dat seama de acest lucru, i-am urmărit fiecare mişcare. Cu o cârpă udă ştergea câte o masă fără clienţi, chiar dacă era curată şi o examina atent, ca să nu rămână niciun colţ neşters. Secvenţa care urma era trecerea peste masă a unui şervet uscat, cu aceeaşi grijă de a nu fi scăpat niciun colţ.  Imediat ce termina treaba cu masa, trecea  la scaune, care la Burger King sunt fixe şi din acelaşi material cu mesele. Cu aceeaşi râvnă le curăţa şi le usca pe fiecare în parte, până luceau. Avea un fel de tandreţe cu care se apleca peste lucrul lui şi nu ridica ochii de la obiectele pe care le avea în grijă. Deşi eram la masa alăturată şi mă uitam ţintă la el, nu numai că nu mă vedea, dar nici nu părea că l-ar interesa altceva decât să-şi facă bine treaba. Devotamentul lui, impresionant pentru oricine l-ar fi urmărit, era adânc şi sincer.

După ce a terminat de curăţat mesele libere, a trecut la contorul unde era distributorul de băuturi răcoritoare, unde consumatorii îşi umpleau paharele de plastic. A venit un domn care a vrut să se servească, băiatul s-a dat respectuos deoparte şi a aşteptat liniştit până ce domnul, care nici nu l-a observat pe băiat, şi-a terminat de umplut paharul şi a plecat.

Nu cred că tânărul era urmărit de vreun şef, n-am văzut pe nimeni care să-l supravegheze. Nu. Tânărul, deşi încruntat şi concentrat la ce făcea, manifesta nu numai voinţa hotărâtă de a livra un lucru bine făcut, dar şi o reţinută – dar evidentă – satisfacţie la îndeplinirea datoriei lui.

M-am uitat îndelung la acest băiat şi mi-a făcut plăcere să-i văd tragerea de inimă. Satisfacţia muncii lui, în toată suferinţa handicapului pe care soarta i l-a rezervat, i-a înnobilat viaţa.

Şi mi-am adus aminte, urmărind mişcările cu care tânărul „mângâia” masa şi scaunele în timp ce le ştergea, de un citat care m-a impresionat şi pe care l-am reţinut. Îi aparţine lui Lao Tzu, filosof şi poet chinez din antichitate, inventatorul Taoismului: „Fericirea se naşte din nenorocire; nenorocirea este ascunsă în sânul fericirii”.          

Şi iată cum, o simplă cafea (prea) fierbinte luată la un Burger King într-o zi călduroasă de vară mi-a dat o frumoasă şi instructivă lecţie de viaţă.