Când coloana mare de camioane începu să se vadă la orizont, în trâmbe de praf gros, alb-gălbui, ca un lapte murdar, oamenii știau deja cine sunt. Zvonurile despre venirea rușilor și despre nebuniile pe care le fac pe unde trec le stârniseră și frica, și imaginația. Războiul nu-i chinuise până atunci decât prin lipsa bărbaților plecați pe front, prin veselia excesivă și suspectă a femeilor fără soți, prin scrisorile care soseau dinspre miazănoapte și răsărit, cu ștampila armatei, și prin listele cu morți la datorie, afișate pe gardul primăriei. Bubuitul tunurilor nu ajunsese încă să desfunde orizontul din jurul satului, așa că ritmul muncii, al șoaptelor de rugăciune, al râsului și al plânsului rămăsese oarecum același. Acum, că zvonurile păreau să se adeverească și pe la ei, o adiere de murmure fierbinți și rău prevestitoare prinse a se împrăștia rapid printre case, prin crengile copacilor din pădure, prin fructele încă necoapte ale livezilor, prin turmele care pășteau pe dealuri, prin firele înalte de iarbă, de grâu și de trifoi, până ce ajunseră în curtea bisericuței de lemn, unde liturghia duminicii de august era în toi.
Izbind ușa de perete, bătrânica de la clopote dădu buzna în naos, cu baticul căzut pe umeri:
– Vin, vin rușii, vin rușii, rușii, rușii!!!
Oamenii nu prea îndrăzniră să se agite, slujba era pe la mijloc și își urma cursul, nestingherită, cu părintele în altar și dascălul înălțând glasul mai tare decât cele trei gospodine care îl secondau, cu voci tărăgănate. Trecuseră de cântarea heruvicului și de ieșirea cu Sfintele Daruri, se pregăteau de jertfa cea mare, când vinul și prescura se fac Sânge și Trup, iar preotul trebuie să-și înmulțească grija mânuirii potirului, ca să nu scape vreo picătură pe jos. Uruitul camioanelor care se opreau, îngrămădite aiurea, unul câte unul, nu departe de biserică, lângă micul magazin, făcură să vibreze cele două turle, pereții, stranele și icoanele. Unii ieșiră să vadă, copiii, mai ales, și băbuțele, bărbații aruncară doar priviri îngrijorate și curioase prin ușa lăsată deschisă, să se reverse binecuvântările și fumul tămâiei afară. Lumea lor simplă și neschimbată de sute de ani se tulburase în doar câteva minute și o primejdie necunoscută picată din cer, ca o stea roșie, amenința să le schimbe rânduielile.
Cei mai bătrâni apreciară că aveau de-a face cu o companie întreagă, dacă nu chiar mai mult. Imediat biserica se goli, aproape, și oamenii se vărsară în curte, pe iarbă, îmbrăcați de duminică, să privească, să șușotească și să aștepte. Șase camioane cu prelată pline cu soldați, trei șenilate, două GAZ-uri, câteva motociclete, câteva tunuri și magazii pe roți, agățate în spatele camioanelor, toate cu stele mari și roșii vopsite pe laterale, formau cam tot ceea ce se vedea. Atât aruncase stepa secerii și a ciocanului, deocamdată, înspre micul sat dintre dealuri. Când mulțimea de tunici cenușii, cu epoleți lăbărțați ca niște aripi, blonzi, cu fețe pistruiate și ochi mari, obosiți, umplură drumul din fața magazinului, enoriașii părintelui Andrei intrară la loc, în biserică, deveniți, dintr-o dată, foarte atenți la liturghie. În altar, cu voce tare, liniștită, de parcă n-ar fi știut ce musafiri îi călcaseră parohia, preotul tocmai spunea, răspicat, rugăciunea, cu potirul și discul cu părticele, în față, pe masă: ”Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea de-a dreapta și de cea de a doua și slăvită iarăși venire”. Strana începu, tare, un ”pre Tine Te lăudăm”, când ușa din bârne se deschise cu scârțâit încet, și un cap cu o șapcă rotundă, al cărui cozoroc lucios era tras peste jumătate de față, păși înăuntru. Bărbații evlavioși de la slujbă citiră pe epoleții lui lați cele patru steluțe de căpitan, apoi văzură cizmele înalte, prăfuite, care-i strângeau pantalonii bufanți, și rubașca încheiată până-n gât, dublu decorată în piept și încinsă cu centură și pistolet. După el intrară alți cinci soldați, cu bonete înstelate, toți cu pistoalele mitralieră și încărcătorul rotund ținute în mână, cu țeava la podea.
– Sdrastvâite, tovarișci! Privet vsem!, strigă ofițerul, ridicându-și chipiul cu stea roșie, în frunte.
Liturghia nu păru tulburată de vizită, părintele Andrei tocmai rostea, grav, ”Dumnezeule, curățește-mă, pre mine, păcătosul!”, iar strana lăuda înainte pe Domnul tuturor, deși enoriașii începură o vânzoleală care ar fi putut să-L deranjeze pe Dumnezeu-Omul, pregătit de jertfă. Căpitanul roti privirea prin biserică, cercetă fețele oamenilor cu un zâmbet larg, primitor, ascultă puțin cântările, apoi zise, cu glas puternic, ca să acopere strana:
– Aaaa, slujba, liturghia! Da, znati, znati! Ia pravoslavnâi! Snimite crâșcu, glupo!
Soldații își scoaseră, automat, bonetele, intimidați, nu fără să zâmbească, înveseliți de solemnitatea care dăduse peste ei după atâtea zile de cazonerie liberă. Enoriașii zâmbiră și ei, bucuroși de oaspeți, numai Anastasia, singura fată din cei cinci copii ai părintelui, căscă ochii, înspăimântată de stranietatea momentului. Ceilalți patru băieți mai mici cercetau, avizi, armele și uniformele intrușilor. Ofițerul ridică arătătorul drept și declamă, radios:
– Menia zovut Dimitri, iavliaiutsia captan, ia hociu pogovoriti s vașim sviașcenicom!
Și fiindcă nimeni dintre oameni nu arăta că ar ști rusește, un soldat încercă să traducă, într-o moldovenească cu accent basarabean:
– Domnu nostru căpitan Dimitri vra sî grăiascî cu părintili de-aișia! N-auzâți? Sî iasî părintili!
Moș Toader, dascălul, țâșni din strană în altar, trântind ușa diaconească din dreapta în canatul ei. Îngerul pictat pe ea vibră, puțin, și-și zgâlțâi supărat aripile învechite. Părintele Andrei ieși prin același loc, în fața căpitanului, ițindu-și barba mare, sură, după icoana cea mare a Mântuitorului. Chipul calm, luminos, cu ochii albaștri scăldați în lumina epiclezei nu lăsa să se vadă încordarea care-l cuprinsese.
– Dumnezeu să vă binecuvinteze, fraților ortodocși! Bine ați venit! Noi, aicea, facem liturghia, acuma, nu putem întrerupe, nu ați putea dumneavoastră să așteptați, nițel? Nu mai durează mult! Afară e cald, e frumos, sau puteți să stați înăuntru, până se termină! Și după aia om vorbi, om vedea!
Căpitanul îl privi lung, zâmbind iar cu toată gura, într-un gest de înțelegere cât taigalele nestrăbătute din Siberia. Basarabeanul îi traduse, dar el nu răspunse nimic, doar întinse mâna și-l bătu pe umăr prietenește pe preot. Părintele îl binecuvântă, apoi intră în altar, făcu semn stranei să reia cântarea, iar el continuă, de data aceasta cu voce puternică, așa cum nu făcea, de obicei: ”Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ce ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție!”, de trei ori, în încercarea de a grăbi slujba și alcătuirea împărtășaniei. După un timp, cu același zâmbet siberian, căpitanul Dimitrie luă o armă de la un soldat și trase o rafală în sus, o dată, apoi încă o dată, plimbând puțin țeava pe o diagonală imaginară a turlei. Zgomotul spart al tirului îngheță chipurile oamenilor, și, după ce fumul înecăcios și rumegușul stârnit se mai ridicară, crucea cu Răstignirea, din vârful iconostasului, pârâi îngrozitor și se prăbuși dintre Maica Domnului și Ioan Botezătorul de-a dreptul în altar, peste preotul prins cu mâinile ridicate, întru primirea Duhului Sfânt. El tocmai trebuia să se coboare și să facă euharistia, dar rămăsese suspendat undeva, între lumi, în așteptarea unor pravoslavnice hotărâri. În liniștea din biserică, doar incotele soldaților se auzeau, sacadate, în contrast cu groaza strecurată ca un șarpe viclean, printre enoriași. Părintele ieși cu fruntea sângerândă, purtând culionul pe cap, engolpionul aurit cu lanț pe piet și crucea lovită în brațe, îi privi mustrător pe ruși și arătă spre obiectul ciuruit:
– Fraților, nu-i frumos ce faceți, suntem ortodocși cu toții, nu-i frumos! Uitați, e sfântă crucea asta, e Hristos aici… M-ați lovit… Hai să…
Ofițerul șopti la ureche soldatului basarabean ceva, iar acesta traduse:
– Nu va fașim nica, dacî ni-ascultaț! Vinim tocma di la Chișânău, am miers o gramadî, suntiem ostieniți, flămânz, însataț. Vriem oleacî di mâncari, o vitî, on porc, o pasări, di la voi, șî șeava băuturî, ni trebi numa doauă-trii zâli, atâta, cât ni hodinim! Dup-așeea ni pornim cătră Ieși, Botășani, Bucuriești, și-o mai și, aviem acolo întâlniri cu tătî armata cari s-o pornit încoași! Am auzât multi di ospiețâia de pi-aiși.
– Daite nam șto mî hotim, nemedleno uiehati!, completă Dimitri, cu dinții galbeni și mari, dezveliți, binevoitori, în timp ce-și dădu șapca pe spate și brațele în lături, cu tot cu armă.
Părintele se înțelese din ochi cu Toader, privi la credincioșii săi speriați de moarte, apoi răspunse, serios:
– Terminăm slujba, și vă dăm! Răbdare, puțină răbdare! Mai întâi cele sfinte!
Căpitanul auzi traducerea, îi salută din nou pe oameni și ieși în curtea plină de tunici și bonete cafenii, întinse pe iarbă, cu armele alături, în așteptare. Când se termină liturghia, după anafură, enoriașii se strecurară sfioși, afară, dar părăsiră curtea pe lângă perete, aliniați, să nu-i deranjeze pe soldați. Drumul spre case fusese modificat, între timp, trebuiră să se strecoare printre grupurile de ruși, printre mașini, printre tunuri, ca într-un labirint încropit dintr-o dată, prin magia dimineții. Părintele cu cei cinci copii și preoteasă ieși ultimul și se opri în fața ofițerului, întins și el pe iarbă, cu mîinile strânse sub cap. Soldatul basarabean se ridică și veni aproape, să ajute. Dimitri privi, mai întâi, pe Anastasia, se ridică în picioare și îi cuprinse fața în palme. Fata tresări, dând să se retragă, dar părintele îi făcu semn să stea liniștită. Căpitanul o privi ochi în ochi, de aproape, și exclamă:
– Cacaia crasivaia devușca, cacaia crasivaia!
Anastasia îl înfruntă, îi luă mâinile și i le dădu, brutal, deoparte. Dimitri râse tare, le puse la loc, fata i le luă iarăși, într-un joc ciudat. Căpitanul transmise, serios, că așteaptă ce a cerut în curtea școlii, unde hotărâse să campeze. Soldații deja întinseseră prelate și corturi improvizate, deschiseseră marmitele cu ciorbă și apă și scoseseră balalaicile, ca să cânte. În seara aceea niciun om nu mai ieși din casă, numai părintele putea fi văzut intrând în case și convingând, în stânga și-n dreapta, pentru o colectă. Curând, câteva vaci bătrâne, câțiva porci mai slăbuți, o duzină de găini, pungi cu ouă, coșuri de pâine, damigene cu țuică și vin fură depuse la intrarea în școală, ca și cum s-ar fi pregătit o mare serbare, cu invitați de onoare. Bairamul se dechise odată cu lăsarea nopții, la lumina torțelor de motorină și a lanternelor militare: dansuri cazacioc și hore bărbătești, cu piese lăcrimoase la balalaici și harmonice; proțapuri improvizate lângă animalele sacrificate repede, fără ezitări, să se prăjească la timp; focuri de trunchiuri și crengi înalte, cu scântei și trosnete; strigături, pupături, îmbrățișări și amintiri, schimbate generos, cu tristețe slavă, între soldați aduși de la Nistru la Oceanul Pacific, din Crimeea la Polul Nord, trecând prin stepele asiatice și prin munții Caucaz. Poveștile curgeau melancolice, una după alta, una în alta, una peste alta, amestecate, lăsând în urmă, pentru câteva ceasuri, ororile și pustietatea războiului: cu bunici în cămăși înflorate, cu sate cochete și căsuțe din bârne de lemn, cu ancadramente dantelate, colorate în verde, roșu și albastru, cu biserici albe cu turle aurii, terminate în bulbi de ceapă cu cruce în vârf, cu păduri de mesteceni și întinderi de maci, cu orașe, uzine și apartamente strâmte cât niște cutii de chibrituri, cu rude băgate în trenuri de vite și trimise în lagăre, cu prieteni și frați decorați în război, cu părintele Stalin și victoriile împotriva cotropitorilor fasciști. Gurile sovietice pline de carne, de grăsime, de vin lucrară toată noaptea, pentru a răzbuna anii de ofensive și de retrageri, de foame și de visări, de teroare și de nesomn. Sătenii nu au închis nici ei un ochi, îngrijorați de gălăgia rusească ce se revărsase pe ulițe, până târziu, spre dimineață.
Lunea aceea nimeni nu porni la muncă, pe câmp sau în altă parte, căci viermuiala de uniforme cenușii și capete blonde, ciufulite, stătea ca un zăgaz, ca o opritoare vie, în mijlocul satului. Toată lumea aștepta ca rușii să plece și să lase sfârșitul de vară să-și desăvârșească rânduiala. Dar rușii nu plecară, poveștile lor din ținuturi îndepărtate își cereau prețul de timp și uitare.
După-amiază, când se deșteptară, începu urgia. Cu ochii roșii și zâmbetul spânzurat în colțurile buzelor, topiți ușor de petrecerea din ajun, cu arma într-o mână și sticla în cealaltă, se răspândiră prin sat, intrară în curți, în beciuri, în livezi, în poduri, în șure, în grajduri. Luau tot ce găseau, de la puiul de pasăre rătăcit în ogradă până la ceasul care ticăia pe masa din odaia de oaspeți, de la spirtul din carafe la hainele din dulapuri, înghițeau avizi totul, ființe, lucruri, obiecte. Ceea ce-i supăra cel mai tare era absența fetelor pe care le zăriseră la biserică, numai c-o zi înainte, și asta-i făcea să urle, să spargă, să strice, să amenințe, să tragă rafale la întâmplare. Oamenii știuseră dinainte, auziseră de la alții, ceasuri, ghete, băutură și femei, asta căutau rușii. Dar dacă fetele erau făcute să dispară, se mulțumeau și numai cu primele trei, mai ales cu băutura. Se liniștiră abia seara, când se strânseră în curtea școlii, pentru un nou bairam, de data aceasta din pradă, nu din daruri. Iarăși câinii, laolaltă cu stăpânii lor, nu dormiră o noapte lungă, de vară.
Moș Toader adună pe câțiva bătrâni mai de seamă și merse la părinte, să se sfătuiască. Ce e de făcut? Cum mai rezistăm cu ăștia, pentru cât timp? Preoteasa și Anastasia se ascunseseră și ele, ca toate femeile tinere ale satului, într-o șură, în paie, neștiute, rămăseseră numai băieții în casă. Ajunseră să cadă la sfatul părintelui: se va ruga îndelung și va merge la căpitan, să-i vorbească. Mai pot fi amăgiți cu ceva, câteva zile, apoi vor pleca în plata Domnului, să mai jefuiască și în alte părți. Vor cheltui, vor rămâne cu pagube, dar va trece, cum va trece și războiul ăsta care-i adusese pe barbarii dinspre miazănoapte și îi luase pe cei mai tineri dintre ei în vâltoarea marilor bătălii de la răsărit.
Părintele citi Paraclisul Maicii Domnului, apoi merse la școală. Printre soldații întinși peste tot, cu mâncare și băutură, în jur, căpitanul îl primi vesel, pocnind din cizme și din palme, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ascultă cuminte reclamațiile preotului, dar ceea ce-i spuse, după aceea, îl înjunghie cu o lamă înroșită, drept în inimă:
– Daite mne devocicu odnu noci, i vpered!
Când soldatul basarabean îi traduse, părintele Andrei înțelese din prima care fată. Căzu în genunchi, în fața lui Dimitri, izbucni în lacrimi, îi luă mâinile și i le duse la piept:
– Domnule căpitan, te rog, te rog, pentru Dumnezeu, nu așa ceva, nu așa ceva! Lasă-mi fata, îți dau altceva, bani, vite, băutură, ce vrei, altceva, dar nu Anastasia! Te rog! Fii milostiv, fii creștin, fii ortodox adevărat, cum ai zis!
Căpitanul îl îmbrânci, îi luă fața în mâini, zâmbind, și-i șopti, de aproape, stropindu-i barba cu salivă:
– Daite mne vașe devocicu, Anastasia, odnajdîi nociu, i vpered! Vpered! Clianus!
– Dă-i fata, popo, cî-i di rău, sî știi! Nu vrai sî ni viezi pliecați, nu vrai? Ioti, o jiurat cî pliacî! Trimiti-o aiși, noaptia aiasta, șî mâni îi pliecat, tăț pliecăm mâni! Îi numa pientru iel, atâta, șiilalț ofițări n-au triabî! Șî nu-s dicât trii, nu s-ating di ie, am io grijî!
Părintele se ridică deodată, ca de-o hotărâre năprasnică, își puse potcapul, sărută crucea de pe piept, îl binecuvântă pe căpitan și se retrase. Nu făcuse nimic bun, nu era nimic bun de făcut. Decât dacă, dacă! Nu merse acasă, nu merse să spună nimănui. Dacă ar ști preoteasa, dacă ar afla Anastasia, poate s-ar omorî! Nimeni nu trebuie să afle, nimeni, nimeni. Numai Dumnezeu, care oricum le știa și le vedea pe toate, de la El, care tocmai se jertfise, duminică, și-Și trimisese Duhul în potir mai aștepta vreun răspuns.
Intră în biserică, fără să-l vadă nimeni, și încuie ușa. Scoase din altar crucea ciuruită, cu Hristosul ciobit, o strânse în brațe și se prăbuși cu ea în fața icoanei din stânga, cu Maica Domnului. Încet, dar intens, ca o apă care vine treptat, din ce în ce mai multă, mai năvalnică, părintele Andrei începu să se roage repetat cu troparele din Paraclisul cel mare. ”Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu, pururea a spune puterile tale noi, nevrednicii. Că de nu ai fi stat tu înainte, rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, stăpână, că tu izbăvești pe robii tăi pururea din toate nevoile”…
Când părăsi lăcașul, dimineață, stors, cu părul vâlvoi, cu ochii roșii, cu sutana boțită, desculț, părintele trecu mai întâi pe la școală. Căpitanul dormea, într-un camion, printre soldați, sticle și resturi de mâncare, boțit și el, încălțat cu cizmele pe care nu le lepădase de la venire. Preotul îl trezi și-i făcu semn: o va aduce pe Anastasia! I-o va da! Căpitanul zâmbi, îl bătu pe umăr, prietenește, apoi căzu iarăși în somnul adânc, din care fusese smuls. Casele colorate și turlele cu bulb și mestecenii și furnalele uzinelor îl făcură să continue sforăiturile de cuceritor deplin al pământurilor bogate de la sud, dincolo de marele imperiu al țarilor îngropați.
Nu trebui să-i explice mult, fata și preoteasa înțeleseră din prima care fusese rodul unei nopți de rugăciune la Preacurata. Răspunsul venise, nu se putea altfel, o făcea pentru tot satul, pentru toți oamenii, pentru toate femeile și fetele frumoase pe care bărbații le lăsaseră și voiau să le găsească, la întoarcere, câți s-or mai întoarce. Deși nu-și ascunse o urmă de înfiorare, Anastasia porni îmbrăcată de duminică spre camioanele rusești, pășind sfioasă ca o fecioară adusă jertfă unui balaur flămând și grăbit. În mâini luase un ulcior pântecos cu cel mai de preț vin pe care-l avea părintele în cămară, binecuvântat de el însuși, să fie noaptea mai lungă, mai fierbinte, mai cu folos. Cât timp stătu fata sub prelata căpitanului, părintele se închise iar în biserică, lângă cruce, și iarăși se rugă încordat, până ce broboanele de sudoare și lacrimile se prelinseră pe fața veche și ștearsă a Mântuitorului lovit de gloanțe. Mai trecu o noapte de vară care nu coapse nici fructele tomnatice, nici fânațurile parfumate, desfăcute în brazde, pe dealuri.
Nu răsărise încă soarele, Anastasia veni spre casă palidă, cu hainele în dezordine, ținându-se de garduri, de copaci, golită de vigoare. Părintelui apucase să-i spună, înainte să cadă: ”Nu m-a atins până la capăt, tăticule, n-a apucat, am rămas tot mireasă. A băut tot vinul, a dat și altora. Doarme de mult, cu cizmele pe el.”
În ziua aceea niciun soldat rus nu mai părăsi curtea școlii, nu avea cum. Diareea teribilă care-i lovise nu-i lăsa să facă nimic, doar să meargă pe tăpșanul din spatele clădirii, să se elibereze, câte zece-cincisprezece, o dată, cu zgomote, cu strigături de ușurare. Se întorceau la camioane, stâteau puțin întinși, între roți, dar iar îi luau crampele și, ținându-se holbați cu mâinile de burtă, o luau înapoi, pe locul latrinei improvizate, ca să se risipească în bocheți, în iarbă, după copaci, în șanțuri, unde apucau. Se deșertau cu pârțuri ca niște salve de tun, cu icnete, cu încordarea tuturor mușchilor, îngroziți și epuizați de următoarele reveniri. Pe seară, burțile lor gâlgâitoare nu mai aveau ce goli, deshidratarea și febra îi trântiră sub prelate și camioane, dar tot mai ajungeau, câte unul-doi, în spatele școlii, pentru ultimele spârcâieli pe fundurile lor usturate. Curând, rahatul moale, rusesc, începu să pută, aburii înțepători ai miasmei puseră stăpânire peste sat, acoperind, încet-încet, orice alt miros al sfârșitului de vară, mămăliga, laptele fiert, tochitura, țuica, pâinea din țest, borșul din ceaun, sarmalele, plăcintele, merele, prunele, iarba sălbatică. Locul pe care se deșertaseră două zile, necontenit, în frunte cu Dimitri, căpitanul decorat de două ori la Stalingrad, Odessa și Kursk, deveni o mlaștină cafenie a scârbei, un deșert colcăitor, presărat cu insule de materii fecale, care se înmulțeau cu fiecare jumătate de oră, în ritmul perfect ale durerilor ca niște caneluri de roată dințată. Mațele glorioasei Armate Roșii, venită să elibereze Europa, dădeau onorul lui Stalin, departe de Moscova, într-un sătuc neînsemnat al fasciștilor români, slăvind delicii pe care nu le mai gustaseră niciodată, dincoace de Prut.
Desculț, flămând, cu buzele uscate de sete, părintele Andrei stătu încuiat în biserică, în fața Maicii Domnului, îngânând, ca o litanie secretă, troparele Praclisului, cu crucea Mântuitorului în brațe, fără să ia în seamă vreo chemare din afară. Toader, băieții, oamenii apropiați bătură degeaba, îngrijorați, la ușa mare, cu încuietoare de cetate, nu răspunse nimeni, dinăuntru. Asta până ce bubuituri puternice răsunară în ea, de la căpitanul disperat, venit să încheie, cumva, toată povestea urât mirositoare care îi decima soldații. Cu basarabeanul după el, descheiați la rubașcă, cu epoleții mototoliți, cu fețe livide, transpirați, în capetele goale, cei doi militari loveau cu picioarele și pumnii în ușă, amenințând. Numai un foc de armă tras în aer îl convinse pe preot să deschidă, și, căzut în pronaos, căpitanul îi puse pistolul la frunte, printre gâfâieli:
– Tolico vî sdelali, etu misticeschii sobacu! Precrati, sdelati cito to, ili ia pristreliu tebia, tî vse!
– Sî fași sî sî opriascî aiestea, câni mistic, altfiel ti împușcî, pi tini șî pi tăț!
Părintele îl bătu pe umeri, prietenește, pe Dimitri, îi luă fața în mâini, îl privi de aproape, în ochi, dar se adresă soldatului, nu fără să-și ascundă un zâmbet compătimitor, dosit în barbă:
– Încerc, frate, încerc, poate face Dumnezeu ceva! Numai El mai poate face ceva, zi-i asta, numai El!
În seara aceea toată compania sovietică adormi adânc, de oboseală, de miros și de sfârșeală. Printre gunoaie, sticle goale, efecte cazone, prelate, arme și insulițe de rahat trupurile în uniforme cenușii zăceau în iarbă, scufundate în vise chirilice, după atâta încordare intestinală. În curtea școlii doar mașinile tăcute, cu stele roșii pe portiere, mai arătau că acolo se află militari ruși, vestiți pentru tristețea și pentru nebuniile lor. Cârâitul greierilor pecetlui încheierea unei mari epopei, care avea să-și lase mirosul încă vreo câțiva zeci de ani după ce camioanele își mutară huruitul departe, înspre apus.
(povestire apărută în ultimul număr al trimestrialului cultural ”Conta”, editat la Piatra-Neamț)
