„Dar etica de una singură e fragilă şi trebuie susţinută de sensul ultim şi de adevărul total. Adevărul remediază aceasta fragilitate a binelui pe care o experimentăm constant ”
(Cardinalul Carlo Maria Martini)
„În ce cred cei care nu cred” este o carte (cărticică ar fi mai adecvat spus – aproximativ 150 de pagini) de o înaltă şi tonică tensiune ideatică. O avem deja într-o a doua ediţie în limba română (prima, în 2001, a doua, în 2011; ambele la editura Polirom, ca traducere a volumul apărut pentru prima dată în italiană în 1996)
Cartea are drept temelie iniţiativa unei reviste: publicaţia „liberal” i-a provocat, încă de la primul său număr, pe Umberto Eco şi pe cardinalul Carlo Maria Martini – un laic şi un om al bisericii, aşadar – să îşi scrie unul altuia, asupra unor teme şi probleme care gravitează în jurul unor chestiuni cruciale pentru spirit: adevăr, credinţă, graţie, etică, Dumnezeu. În total, au fost, cu frecvenţă trimestrială – începînd cu primavara lui 1995 – opt schimburi epistolare între cei doi. Adunate, au alcătuit trunchiul solid ale acestei cărticele; acestuia i s-au adăugat cîteva contribuţii privind diverse aspecte punctuale ale corespondenţei publice dintre Eco şi cardinalul Martini, venind de la doi jurnalişti, doi politicieni şi doi filosofi. De asemenea, cuvîntul ultim, care însă nu închide tematica volumului, îi aparţine, de asemenea, cardinalului Martini.
Cartea este savuroasă şi extrem de provocatoare. Tonică, aşa cum spuneam mai sus – pentru că are şi perspectivă, şi adîncime, şi reper(e) – şi generoasă – în sugestiile sale de reflecţie şi în materie de argumente sau serii de argumente care sînt puse la bataie pentru a susţine sau contesta o poziţie sau alta, o problemă sau alta. Sînt acolo în ea, deopotrivă, erudiţie ameţitoare, atenţie, bunătate, preocupare sinceră. Dincolo de, aşa cum le spune Umberto Eco, „etichete”, dincolo aşadar de atributul de a fi „laic” şi de a fi „cardinal”, avem o discuţie amplă şi substanţială „între doi oameni liberi” – şi extrem de inteligenţi.
Deci: proiect supus, cap-coadă, unei sincere şi fertile „intenţii dialogale”; carte care propune o discuţie despre fundamentele eticii şi care stimulează „o reflecţie sinceră asupra simţului datoriei, asupra purităţii morale, a idealurilor etice pe care, într-un fel sau altul, le împărtăşim cu toţii sau de care am vrea să fim inspiraţi”; dezbatere subîntinsă de convingerea, uneori formulată explicit, că „etica stabileşte un elment esenţial al umanului, care ne implică pe toţi”, etică, laică sau transcendentală în care „ia naştere o sferă fundamntală a semnificaţiei vieţii, în care se relevă sensul limitei, al întrebării, al aşteptării, al binelui”.
În fine, avem în această carte mai multe tipuri de răspunsuri, briliant argumentate, la întrebarea care dă titlul volumului. Cel mai frumos, mai încăpător şi mai firesc mi se pare cel al Cardinalului Martini. Îl redau aici in extenso, cu bucuria de a-l fi descoperit: „ar trebui să creadă măcar în viaţă, într-o promisiune de viaţă pentru tineri, destul de amăgiţi de o cultură care, sub pretextul libertăţii, îi invită la orice experienţă ce poate sfîrşi mai tîrziu în dezastru, disperarea, moarte, durere. Dă de gîndit faptul că din multe intervenţii lipseşte întrebarea legată de enigma răului: iar aceasta cu atît mai mult cu cît putem considera că trăim într-o epocă ce a cunoscut cele mai teribile manifestări ale răului. Un climat de optimism facil, potrivit căruia lucrurile se rezolvă de la sine, nu numai că ascunde dramatismul prezenţei răului, dar anulează şi ideea că viaţa morală este luptă, bătălie, tensiune agonică; că pacea s-a obţinut cu preţul chinului îndurat şi depăşit”.
P.S. Avem şi noi, în cultura română cîteva volume care sînt construite după binevenita „reţeată” care stă la baza cărţii semnalate mai sus. Îmi vin în minte imediat două dintre ele. Primul: „Dialoguri de sera” (Harisma), discuţii între Parintele Galeriu şi Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Sorin Dumitrescu. Al doilea: „Sensurile metafizice ale crucii” (Humanitas), discuţii aplicate între Anca Manolescu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu. Mai e loc, desigur, de multe altele…
