Îngheţată de caramel cu unt sărat

‘Cum e turcul, şi pistolul’, ‘Sacul şi petecul’, ‘Cine se-aseamănă, se adună’.. sună familiar, desigur. Cu toţii fugim de străin, de ceea ce nu pare că se-aşează firesc în locul complementar nouă pe care îl ţinem gol ca, doar-doar vin animus sau anima să-şi regăsească rădăcinile.
Neam de sarmale şi mititei, ne uităm jinduind dar suspicios la amestecurile de pe TVPaprika de pui cu fructe, creveţi cu boabe de piper, migdale de Valencia cu jambon şi alte asemenea bunătăţi neînţelese.
Aşa e si cu îngheţata de caramel cu unt sărat. O aberaţie a naturii, o savoare indicibilă şi imprevizibilă, un gust absurd pe care nu-l cauţi, dar ştii că e acolo şi te aştepti să-l găseşti. Sarea care potenţează dulcele dar care, ea în sine, nu are ce să caute acolo. Un fel de „Tabu”.
„Tabu”, ziceam. Da, filmul de aseară de la Elvire Popesco, de Miguel Gomes.
Câştigător, în 2012, al premiului criticii şi al premiului Alfred Bauer la Festivalul de Film de la Berlin, „Tabu” (un nume dezamagitor de direct – muntele african pe langa care se petrece jumătate din film, dar și aluzie directă la întâmplările de pe peliculă), „Tabu” e un fel de desert mai aparte. Iubire-trădare, moarte-viaţă, Europa (paraiso perdido)-Africa (paraiso), familiar-străin, avere-pierdere.
Îngheţată de caramel cu unt sărat. Un film absurd, care nu dă, ci ia, nu vindecă, ci răneşte, nu propune, ci (in)dispune, nu absolvă, nu rezolvă.
Pe scurt: Lisabona, 28 decembrie-3 ianuarie; un film de-o săptămână care te lasă secat pentru un an întreg. Un bloc de apartamente în care sunt vecine o madamă Pilar, care scrie proiecte sociale și se refugiază în credință și-o doamnă Aurora cu a sa servantă, Santa, care se apropie de finalul vieții, părăsită de fiica sa, plecată în Canada.
Aurora, delirantă şi paranoidă, îşi toacă banii la cazino, îşi critică fiica şi-şi aşteaptă sfârşitul. Care nu întârzie să vină… Cu ultimele puteri, o roagă pe Pilar să-l găsească pe un oarecare Gian Luca Ventura, aflat în prezent la azil. Gian Luca este repede aflat, dar nu o mai prinde pe Aurora în viaţă. Plecaţi de la înmormântare, începe să-şi povesteasca viaţa şi povestea de iubire cu Aurora în Africa – pe atunci căsătorită (cu altul) şi însărcinată (cu acelaşi).
Amândoi se luptă cu dorinţa, ies biruiţi, el pleacă pentru câteva luni împreună cu trupa în care cânta şi revine aproape de momentul naşterii copilului celuilalt bărbat. În ceasul al 12-lea, îşi răpeşte iubita, fug amândoi pe-o motocicletă, ea îi ucide lui prietenul iar el, într-un acces final de autosacrificiu, îl cheamă pe soţul Aurorei să o ia acasă, pe ea, copilul, şi trupul prietenului mort. Fim. Fim definitivo.


Ce rost a mai avut găsirea lui Ventura dacă tot ce a apucat să facă a fost să aşeze o floare pe-un mormânt? Ce rost au mai avut repetatele sale reîntoarceri tinereşti lângă cuplul căsătorit, doar pentru a-şi răpi iubita atunci când fuga nu mai era posibilă? De ce cultura absurdului ia premii? De ce arta cinematografică absolută – căci filmul este magistral realizat – absolvă cultura de rolul ei moral? Ce ne-a dăruit filmul ăsta mai mult decât o cumplită disperare? Ce mi-a luat, mai mult decât liniştea? De ce trebuie să-mi iubesc viaţa doar după ce un film absurd despre moarte sub toate formele ei îmi întinde nervii şi mi-i lasă aşa, zdrenţuiţi?
Filmul nu trebuia să aibă taguri pentru „bărbat gol de la spate” şi pentru „păr pubian”, ci pentru „violarea sufletului” şi „inducerea disperării”. Cu subtilitate şi mare artă, desigur.
Până la urmă, încep să-i înţeleg pe puriştii din categoria ‘micul merge bine cu muştarul’ care se întreabă indignaţi: „De ce dracu’ pun, dom’le, ăştia, sare în îngheţată?”; „Păi ca să pună în valoare dulceaţa caramelului..”. Caramelul-viaţă lângă sarea-moarte, iată culmea absurdului contrariilor care – nu-i aşa? – se atrag.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *