Voi povesti despre linişte, voi povesti despre zarvă. Şi voi adăuga că intuiesc deja momentul de jenă când voi lansa acest text mai departe, iar gestul meu va semăna, ştiu, cu acela al unui om care stă pe un pod şi aruncă o pietricică, doar una – iar pietricica asta va face nişte vălurele concentrice, poate infime, dar care se vor alătura altor vălurele, iar acelea altor vălurele şi altor vălurele – iar pentru asta va trebui să-mi cer scuze de la bun început. Fiindcă eu vreau să povestesc despre linişte.
În anul 2000, mutată de la Piteşti la Sibiu, ştiam cu precizie un lucru, acela că nu mai voiam să lucrez în presă – mi-ajunseseră cei patru ani şi ceva ca redactor şef de cotidian local – aşa că am nimerit pentru o scurtă perioadă într-o firmă austriacă de joburi pe internet. Ceva nou pe atunci. Patronul, un austriac care venea rar în casa unde i se dezmăţau angajaţii, a ştiut destul de repede ce-i lipsea minunatei filiale din România: un paznic. A dat sfară-n ţară că are nevoie de un individ puternic, eventual care să fi lucrat în armată, un bărbat adevărat care să ştie cum să dea un ordin şi cum să-şi impună respectul. Şi, spre oroarea noastră, l-a găsit. Ne-a adus pe cap un tăuraş care îşi făcuse veacul prin Legiunea Străină şi care nu avea nici un alt rol în firmă decât să ne păzească – pe noi, pe noi, inocenţii care stăteam la nişte mese lungi şi culegeam anunţuri de angajare din ziarele austriece şi nemţeşti cât era ziua de lungă.
Am zis inocenţii? Aceşti inocenţi erau, ştia austriacul ce ştia, nişte fiare! Să exemplificăm.
Într-o bună zi – ca să dăm ca exemplu doar una dintre zilele bune – mai înainte de sosirea paznicului (care avea să-şi câştige respectul lansând câte-un pumn în tocul uşii, mişcări asezonate cu citate false din Cioran), angajaţii au organizat în timpul orelor de lucru o petrecere cu karaoke. Au făcut rost de un program cu cântece, au instalat un microfon la computer şi s-au pus pe cântat. Şi-au cântat câte unul, câte doi, câte trei, în diferite combinaţii sau toţi laolaltă, şi iar câte unul, şi iar câte doi, până la epuizare, de la Beatles la Britney. O zi minunată de vară, într-un mic apartament cu două camere dintr-o casă de pe Strada Mitropoliei, în a cărei curte zadarnic se străduia să doarmă motănelul Tiger.
Am cântat şi eu? Am cântat cu jumătate de gură, măcar am mimat, că destul eram oaie neagră – singura venită de departe, fără accent local şi fără liceu german… Am cântat cât de cât laolaltă cu ceilalţi, singură n-am îndrăznit. Iar apoi, când toţi au ieşit în curtea largă a casei, să fumeze, să-şi dreagă glasurile şi poate să-l liniştească pe Tiger, în apartament am rămas doar eu, în prima încăpere dinspre uşă (la computerul de unde trimiteam când şi când câte-un text, de poftă, din dor de scris articole, la Dilema cea cu adevărat veche), şi o colegă, sfioasa Dana, în a doua încăpere, sala de karaoke.
Deodată, încet, foarte încet, ca o şoaptă, Dana s-a pus pe cântat. Ce cânta ea acolo, sperând că n-o aude nimeni, crezând că n-o aude nimeni, suna fermecător; era un fel de Sinead O’Connor şoptind perfect cuvintele cu buzele aproape sărutând microfonul, totul un icnet, un oftat, fiecare răsuflare limpede, fiecare vocală cristal, nici o stridenţă, nici un ton distorsionat ca înainte, când se zbiera din dorinţa de-a acoperi, de-a te face remarcat. Ea îşi dorea, dimpotrivă, să n-o audă nimeni.
M-am gândit de multe ori la colega mea cântând abia şoptit într-o cameră goală. La cum am stat pe scaun şi am ascultat-o uluită, poate ea neştiind că o ascult, poate eu neştiind că ea ştie că o ascult…
De multe ori am vrut să scriu despre asta, niciodată nu am găsit un context potrivit. Dar mi s-a părut tot mai interesant de exersat şoapta. Cu cât creştea mai tare vuietul exterior, cu atât exersam mai cu înverşunare înăuntru, prin camerele mele.
N-am mai rezistat mult în firma aceea, noi am fost daţi afară rând pe rând, austriacul şi-a mutat afacerea prin Cipru; eu am ajuns tot în presă, la o revistă, la un săptămânal, şi iar la o revistă, apoi în sfârşit la o revistă culturală, colaborator colo şi dincolo, apoi totul s-a schimbat treptat, departamentele culturale ale cotidienelor s-au chircit, presa a devenit tot mai gălăgioasă şi, deloc paradoxal, tot mai mută în acelaşi timp…
Am avut o rubrică la care am ţinut mult, timp de trei ani şi ceva, la Suplimentul de cultură. Acolo se putea şopti şi şuşoti prieteneşte. Aveam acolo şi un blog – s-a pierdut ca pietricica aruncată în apă de pe pod. Am scris şi pe blogul de la Adevărul mai recent, vreme de un an şi ceva, s-au adunat douăzeci de texte, până când am simţit tot mai clar că nu mi se potriveşte contextul şi am tăcut.
Am scris poveşti doar pentru mine şi m-am bucurat când acestea i-au bucurat şi pe alţii, am tradus pe rupte, am citit şi am făcut fotografii de umplut goluri atunci când simţeam că toate cuvintele mi se duc încolonate altundeva sau, dimpotrivă, când mi-era pur şi simplu dor de acel loc pe care-l ştiu doar din vis – locul-unde-nu-se-scrie-şi-nu-se-vorbeşte, locul unde nu există cuvinte, unde doar se stă şi se ascultă cum creşte iarba, cu spatele lipit de un zid galben, un pic înainte de apus.
Iar acum o să încerc să scriu aici, cu senzaţia că aş putea vorbi cu vocea mea, despre acele lucruri care contează pentru mine şi cei ca mine, fără să adaug nimic zarvei.
V-aţi gândit – gândiţi-vă… – la diferenţa dintre cei care participă la talk-show-urile televizate şi cei care scriu ce au de spus? Write-show-ul se face fără spectatori în faţa ochilor şi tot mai adesea fără salariu. Unii răguseşc de vorbit, alţii de tăcut. Unii prosperă, alţii sărăcesc. Dar nu ai de ales – eşti cum eşti.
Eu vreau să vorbesc fără voce, vreau să cânt încet, vreau să mă audă şi numai un singur om, dacă acel om are urechi pentru mine. Nu vreau să adaug nimic zarvei generale – nici un cerc de vălurele în plus – şi vreau să-mi permit şi luxul de a fi în afara actualităţii, atunci când actualitatea e o broască râioasă.
Of, dar iertare, ştim cu toţii că broaştele pot fi atât de drăguţe! Şi, prin urmare, uneori ni se va întâmpla să le îmbrăţişăm.