Stau în acest loc unde am mai stat de atâtea ori, la aceeaşi masă de la fereastră, cu faţa spre intersecţie.
Trec maşini în josul străzii, şiruri lungi de maşini. Azi traficul nu este nervos, se circulă lin, nu se claxonează, poate ajută şi muzica dinăuntru, dată încet, înceată ea însăşi – e sâmbătă şi-i miez de iulie, sunt vacanţe, concedii, localul e aproape gol un pic înainte de prânz. Poate că maşinile au o oarecare viteză, însă eu le văd plutind lin şi fără nici un sunet, ca nişte frunze aşezate de o mână nevăzută pe-un râu, ca să se convingă ochiul că apa e totuşi curgătoare. Când şuvoiul acesta se termină, îl mai poţi vedea o vreme pe cel din sens invers, maşini mergând în sus, şi deodată senzaţia că se duc, se duc toate una după alta, toate toate. Uite şi-o limuzină, albă, enormă, acum a oprit chiar lângă ferestre, poate că înăuntru sunt oameni, poate că pe o banchetă imensă stau pierduţi doi oameni mici, foarte mici, întrebându-se cum de-au nimerit acolo şi unde se duc, iar mâinile lor, strânse una în alta, dreapta ei, stânga lui, frământând fiecare dureros degetele celeilalte, vorbesc o cu totul altă limbă decât gurile, decât umerii, decât ochii. Sau poate asta pe bancheta taxiului galben, altundeva. Imaginaţia imaginează. E roşu aici şi verde la celălalt semafor, trec maşinile pe strada perpendiculară, merg de la dreapta la stânga, numai de la dreapta la stânga, sens unic, parcă mai îndrăzneţe, dar se păstrează curgerea lină, totul încet şi cu mare precizie, suntem în centrul Bucureştiului şi parcă în miezul unui film foarte bun, cineva a montat minunat imaginea şi coloana sonoră, viteze complet diferite, iute pe blând, repede pe lent, aşa cum îmi place, aşa cum ador, mă uit şi ascult, şi într-un fel aş putea chiar să spun că sunt un figurant fericit. Stau. Bubuie tobele, se tânguie vocea.
Şi, în ritmul ăsta şi pe muzica asta, trec fără încetare maşini, şi trec oameni, nu mulţi, deloc mulţi, mai mult spaţiu gol pe asfalt decât oameni, trec bătrâni proptiţi în bastoane, localnici, cei fără de vacanţe, păpădii kunderiene ducându-se, tot ducându-se undeva cu pălăriuţele lor albe sau bej, trec copii cam grăsuni, mergând câţiva paşi înainte şi alţi câţiva înapoi spre bunici, trec câini în lesă, trăgând zdravăn înainte, spre parc, şi trec câini vagabonzi mergând înclinat, spre oriunde, spre „unde niciodată până atunci”, nici o lesă. Şi trece vântul, vântul ăsta ca o fiinţă, scuturând steagurile de la hotelul de peste drum, ca un motan însingurat care aleargă dintr-o grădină în alta şi se freacă de tufe, sau poate altfel, poate mai bine ca o mamă care întinde rufe pe sârmă, cândva, undeva, „în locul în care”, unde niciodată de-acum. Pe hotel stă un înger de piatră. Pe lângă el se gudură timpul.
Trec, trec, trec minute şi trec vorbe pe la ureche, dar numai ca de undeva de departe, două doamne comandă salate, poate cafele, şi mai trece o vreme, apoi fata din faţa mea plăteşte şi pleacă, nici un sunet, o văd cum iese pe uşă, o văd cum iese în stradă, se alătură şuvoiului, îi prinde ritmul imediat, o prinde ritmul imediat, traversează pe verde şi pleacă, vântul steagurilor îi saltă un pic rochia bej prin care i se văd rotunjimile, un pic prea mult, un pic prea multe, fata trece prin faţa tonetei cu flori, pe lângă coşul cu levănţică uscată, încă o clipă şi-i dusă, va fi singură toată ziua şi apoi, cine ştie, o viaţă. Apoi la semafor apare escrocul turist, bărbatul blond şi bronzat cu pantaloni albi de in şi tricou decoltat, cu un rucsac gol în spinare, cel care-ţi cere bani crezând că eşti străin, susţinând că e străin şi el, silvuple, zice, că a rămas fără bani, zice, că nu mai poate ajunge unde trebuie să ajungă, zice, cerându-şi scuze când vede că eşti dintre-ai lui, şi apoi ocolindu-te în fiecare zi când daţi nas în nas pe vreo stradă, pe-aici; gesticulează infim cât e roşu, murmură repetându-şi probabil discursul, apoi trece, dispare. Eşti acasă în oraşul unde cunoşti cerşetorii.
Acum nici o maşină, strada goală de tot, acum nici un om, acum dincolo de fereastră o baltă mică, aici, chiar dincolo de micul parapet care desparte restaurantul de stradă, acum nici o mişcare, doar mici vălurele în baltă, doar vântul, ieri a plouat, a trecut. Iar acum un puf mic, un norocel purtat de o pală, uite-l cum dă să treacă mai departe, foarte jos, foarte aproape de trotuar, saltă un pic, se poticneşte un pic, face o buclă prin aer, nu se loveşte de nimic, nu se striveşte, şi nici nu-i nimeni să-l prindă. O să treacă, îţi zici. O să treacă.