E vorba de vocaţia personală, de ceea ce căutăm atunci când ne întrebăm pe bune, fără să ne oblige alţii: ce vreau să fac cu viaţa mea? Cam asta e întrebarea la care eu revin cel mai des, în discuţiile mele cu alţii sau cercetările mele ca psiholog consilier.
Începutul acestei căutări despre vocaţie a început de la o observaţie foarte simplă, dar clarificatoare zic eu, dintr-o carte de pedagogie scout. Era acolo vorba despre cele trei vârste ale dezvoltării, 8-12, 12-17 şi apoi cei mai mari, în principiu 18-25. Cei mai mari, zicea autorul, descoperă la capătul adolescenţei (eventual) ce pot face, ce vor sa facă, ce le-ar plăcea să facă, dar au acum o nouă mare problemă: se uită la societate şi se întreabă:
– “Unde o să pot eu să realizez ce aş dori să realizez”?
Deci, avem pe de o parte teorii vocaţionale, conceptul de vocaţie (artistică, educativă) alături de ideea de talent, abilitate, talant chiar dacă ne referim la parabolele biblice. Iar pe de altă parte toate astea sunt depăşite – adică mai precis pot fi reintegrate, într-un nou concept, mai adaptat zilelor noastre – cel de misiune.
Am o misiune. M-am pregătit pentru o misiune. Viaţa m-a pregătit pentru o misiune. Şi nimic nu e întâmplător.
Care e misiunea mea în viaţă?
Pentru o misiune important e nu doar talentul, ci în egală măsură sau chiar mult mai mult destinatarul misiunii. Am misiunea de a creşte un copil (şi nu altul), de a avea grijă de o femeie pe care o iubesc (şi nu alta), de a implementa un proiect pentru niste copii săracii din satul X (şi nu altul), pentru o şcoală, un liceu, pentru o generaţie întreagă chiar. Am o misiune de ajutor, de suport, ajutor direct sau indirect, pentru o categorie de oameni, de vârstă, pentru toţi cei care vor călca pragul magazinului meu, şcolii mele, cabinetului meu, departamentului meu.
Misiunea include nu doar talentul, ci mult mai multe: istoria mea personală, eşecurile, lecţiile de viaţă şi succesele, experienţa plăcută sau neplăcută fie profesională fie de viaţă, tot ce am facut si care m-a pregatit ca să…. pornesc în misiune. Ca să fiu gata pentru o misiune anume. Ca să primesc această misiune de la viaţă, eu şi nu altul, acum şi nu mai târziu.
A căuta care ar fi misiunea mea personală e o investigaţie diferită de a-mi căuta vocaţia, chiar dacă de multe ori pe teren înseamnă acelaşi lucru: vocatia înseamnă să mă gândesc mai mult la mine, adică să plec cu gândul de la mine. De la ce aş putea eu face. Pe când misiunea e un tablou mai complex: plec de la întrebarea “Pentru cine aş putea face asta”? Pentru cine aş putea face ceva, ceva util, ceva aşteptat sau mai ales neaşteptat?
Mă văd în mişcare spre ceilalţi oameni, mă văd în funcţie de ei.
Altfel spus, vocaţia poate fi reductivă, îmi reduce câmpul vizual – de exemplu, “am talent la desen, dau la arte, şi atât, apoi mor de foame” – pe când altfel pot să văd misiunea de a desena sau picta pentru mii de locuri care mă aşteaptă pe mine şi nu pe altul – a reface atmosfera unor grădiniţe sau unor şcoli, a inventa o nouă metodă de analiză de business care foloseşte desenul (vezi desenul de pe şervetel al lui Dan Roam), pentru a publica un manual de art terapie, etc, etc, sunt mii de exemple care ne vin în minte, dacă ne gândim: care ar fi misiunea mea, plecând de la faptul că îmi place să desenez şi vreau să fac lumea mai bună prin acest talent al meu?
Apoi, sunt trei categorii de misiuni:
– misiuni de un moment, (dar poate foarte importante, în care salvezi o viaţă de la înec sau salvezi o companie de la faliment, într-o zi sau într-o noapte),
– sunt misiuni de termen mediu (trebuie să refac un departament, o agenţie, o instituţie),
– şi apoi misiuni pe termen lung (misiunea de a te ocupa de copiii orfani, de a educa tinerii, de a construi spitale, etc).
Şi aşa înţeleg de ce uneori e normal că astept ceva, nu stiu foarte bine ce aştept dar ştiu că ceva se va întâmpla în viaţa mea – va veni momentul în care voi găsi misiunea mea printre oameni. Şi mai înseamnă că, daca am o viaţă aparent normală şi chiar creativă dar tot mai caut ceva, tot sunt neliniştit, e normal: aştept să îmi descopăr misiunea, care nu apare decât la un moment dat.
Misiunea e un loc, mai precis un rol pe care îl am într-un loc anume sau într-un moment anume, şi care simplifică viaţa mea şi integrează multe lucruri care, separate, nu aveau rezolvare pentru mine. Simplitatea e complexitatea rezolvată, spunea Brâncuşi, iar misiunea e simplitatea pentru carierele şi experienţele noastre contemporane. În articolul Vocaţia Tardivă, arătam că de regulă o vocaţie târzie apare printr-o combinaţie de formare (în domeniul X) experienţă profesională în domeniul Y (în general diferit de X) și un hobby (Z) lăsat baltă iar apoi acceptat ca dominant sau foarte important, într-un moment de bilanţ sau de criză (M). Avem deci X+Y+Z+M = “Vocaţia tardivă”.
În fine, după ce ani de zile am căutat printre cei cu care vorbeam vocaţii mai speciale, mai creative, sau astea îmi săreau în ochi, am ajuns să cred că orice om are o misiune specială. Probabil toate trei felurile de misiuni despre care vorbeam mai sus.
Şi insist: toţi oamenii au o misiune.
Altminteri, eu nu văd cum am putea trece prin viaţă, spre bătrâneţe şi moarte, doar cu acelaşi meniu servit tuturor şi nimic în plus. Avem totuşi dreptul de a ne scula de la masa la care toţi mănâncă în aşteptarea bătrâneţii (şi care are în principiu trei feluri, metro-boulot-dodo “metrou – job – somn”) şi de a contrui ceva în plus, ceva nou pentru că personalizat, ceva care face lumea asta aşa cum trebuie ea să fie. Adică plină de oameni fericiţi şi mândri că au trăit, fiecare dintre ei un exemplu viu pentru cei care vor veni după ei şi o cărămidă în plus la ceea ce face umanitatea cu istoria ei o catedrală vie şi nu doar un timeline început şi apoi rupt, mereu luat de la zero şi apoi şters cu guma prafului din cimitire.
Avem o misiune, avem un nume fiecare, iar atunci când îl aflăm ne ridicăm ochii spre ceva mai sus şi mai albastru şi mai ascuns ochilor, ceva invizibil dar mai durabil decât piatra rece a catedralelor pe care tot noi le-am construit… cu căldură luminoasă.
Cu acea căldură luminoasă pe care ţi-o toarnă în suflet sentimentul că ai o misiune, căldura luminoasă din care făcută, de fapt, lumea.