În fața inevitabilei sale expuneri la fluxurile globale, cultura română post-89 a reacționat ca un atașat ONU din Nigeria în fața virusului Ebola. Sistemul său imunitar – bazat pe recluziune ideologică și (auto)cenzură – a fost spulberat de concurența internațională în toate domeniile creative, de la carte și film, până la design și fotografie. Au apărut, printr-o aclimatizare instantanee, și domenii aproape absente – precum benzile desenate sau grafica pe calculator.
Puteam face altceva? Orice variantă de lucru ar fi fost perdantă: o inutilă rezistență, sugerată de pilda ultimului soldat japonez, uitat într-o insulă, ar fi încetinit democratizarea care depindea de lichidarea imaginarului comunist. Dar nici deschiderea total necondiționată către ”lume” (ca metaforă geopolitică a modelului anglo-saxon) nu a dus, date fiind viteza și amploarea operațiunii, decât la confuzie axiologică sporită, complexe de inferioritate adâncite și mimetism ieftin.
Nu predic pesimismul și nici defetismul. Fenomenele descrise mai sus au garantat o minimă sincronizare tematică. Au dilatat artificial, dar productiv, registrul nostru lingvistic și au acomodat creatorii cu provocările competiției pe o piață liberă. La o analiză sumară, trei factori interni au determinat subeficiența deschiderii comunității naționale spre restul lumii: declinul educației, haosul în materie de politici culturale și absența unui mecenat stimulat printr-o legislatie adecvată. Aici ar trebui acționat pentru a face din ipostaza românească a satului global o poveste de oarecare succes.
Milioane de intelectuali din statele UE trăiesc producând texte în spatele unui laptop. La noi, în 2014, acest fecund cocon dătător de sens comunitar e o utopie. Intelectualii umaniști supraviețuiesc numai dacă își transformă vocația prioritară pentru reflecție, studiu și analiză într-un hobby. Ei sunt forțați să practice alte meserii sau să intre în sfera mercenariatului politic. Obstinații autonomiei se declasează material și sunt marginalizați. Chiar și spiritele funciar anti-comuniste se văd obligate să admită că, în ”vechiul regim”, oropsitul ”creator de cultură” avea un statut social mai sigur. Evident, nimeni nu va regreta acea siguranță, plătită prin mutilarea libertății de expresie.
Da, avem din plin libertatea de scrie și spune ce vrem. Darul ei a fost însă relativizat prin explozia noilor tehnologii, care au implacabila calitate de a șterge diferența dintre profesioniști și amatori. În prezent, exegeza sociologică sau antropologică a dispariției culturii înalte sub presiunea culturii pop ar avea doar aerul trist-meticulos al unei autopsii. Scriitorii profesioniști nu mai sunt oamenii de talent, erudiție și trudă care continuă să îmbogățească un patrimoniu simbolic. Chiar dacă fac judecăți morale, estetice sau teologico-politice, ei apar în societate ca un soi de pleziriști stranii, care nu merită prea multă stimă. Așa cum votul unui academician echivalează cu cel al menajerei, textele vehiculate în spațiul public sunt egalizate, pe fondul unei inflații expresive adesea delirante.
Ca într-o a două Reformă protestantă, preoții culturii înalte (universitari, critici literari, teoreticieni) au fost izgoniți din templu. Debusolați, speriați de amploarea involuțiilor încă posibile, ne reunim în felurite catacombe virtuale, pentru a pune totuși lucrurile Lapunkt…
La noi prosperitatea materială, plătită cu zîmbete drăgălașe la glumele cretine spuse pe platouri, cu aprobări zgomotoase pentru orice idioțenie care se cuvine agreată, este ținta multor intelectuali. Pentru ei gîndirea subalternă, cea care anticipează ce ar putea dori șefii, este o practică cotidiană. Au instrumentele necesare pentru a-și reprezenta propriile mizerii ca fiind rezultatul unor constrîngeri inconturnabile (natura umană, situația globală etc.). Aduc aminte de vechiul banc cu femeia „violată” care explică judecătorului că a fost obligată („mi-a arătat o hîrtie de 100 de lei”). Se chinuie, roagă în dreapta și în stînga să intre la stăpîn, sînt îndurerați că nu găsesc unul, și pe urmă sînt sfîșiați de drama gînditorului ajuns servitor, ceea ce le arată probabil că nu s-au declasat intelectual. Oricum, au încercat și probabil chiar au reușit să scape de ceea ce li se pare și mai rău: „declasarea materială”. Un intelectual are o singură obligație majoră: să spună ceea ce crede că este adevărat. Nu este obligat să placă, să fie bine îmbrăcat sau să se afle în centrul lucrurilor. Plata pentru spusul de banalități conforme cu gîndirea stăpînirii, pentru accesul la măriri mai mari sau mai mici, la diverse satisfacții simbolice sau materiale, este uriașă: sterilitatea celui care nu are alți interlocutori decît șefii care-l disprețuiesc și cei cu care se află în competiție pentru a avea acces la avantajele asociate cu acest dispreț.